Protejarea păsărilor

Şorecarul comun (Buteo buteo)

Dacă se doreşte practicarea unei legumiculturi şi pomiculturi biologice, pe primul loc stă protecţia păsărilor. Toate speciile de păsări îşi hrănesc puii cu insecte, larve, ouă de insecte, fluturi mici, omizi etc., până când ei reuşesc să-şi procure singuri hrana. Aşa cum copii sugari sunt hrăniţi cu lapte şi nu cu slănină, pâine şi cereale, tot aşa, nici puii păsărilor sălbatice nu pot fi hrăniţi de la început cu boabe sau pâine. Acest adevăr trebuie să ne determine să folosim mai intens păsările în protejarea legumelor şi pomilor. Ştiind că,de exemplu, o pereche de piţigoi, care hrăneşte într-o vară două generaţii de câte 10-13 pui, trebuie să caute şi să ducă la cuib circa 70 de kilograme de insecte, larve şi ouă de insecte din pomi şi tufişuri pentru a hrăni gurile înfometate, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva protecţia păsărilor e cea mai importantă măsură în agricultura biologică. Din acest motiv, în anul 1948 am început un program intensiv de protecţie a păsărilor luând ca exemplu pădurea din jur. Cum am procedat?

Am ales ca material pentru cuiburile de păsări lemnul-beton (un material format dintr-un amestec de 5 părţi rumeguş şi 3 părţi ciment. El este folosit în special la lucrări de protecţie a naturii), care are o durabilitate de câteva decenii. Cuiburile de lemn sunt frumoase, mai aproape de natural şi păsările le acceptă cu uşurinţă, dar din păcate, trebuie reînoite mereu. Cuiburile din lemn-beton se găsesc în comerţ având diferite dimensiuni. La început am folosit cuiburi cu un spaţiu de clocire de 11×11 cm. Acestea s-au dovedit bune pentru vrăbii, dar neîncăpătoare pentru piţigoi, care depun ouă mai multe. Am ajuns laconcluzia că un spaţiu de 14×19 cm este optim. Într-un asemenea  spaţiu se pot dezvolta bine până la 13 pui. În cuiburile prea mici, am întâlnit adesea pui morţi, deoarece lupta pentru existenţă este mai mare, cei mici fiind striviţi de cei puternici. Oricum, se impune un control sistematic al cuiburilor, pentru a îndepărta eventualii pui bolnavi sau morţi. Primul control se efectuează deja la sfârşitul lunii mai.

Amplasarea cuiburilor

Pentru a uşura controlul cuiburilor, le fixez la înălţimea ochilor, pe pari de lemn lungi de 2,50 m şi groşi de 6-8 cm. Parii se ascut la partea inferioară şi se impregnează pentru a fi mai durabili pe o lungime de cel puţin 60 cm. Cuiburile se fixează cu orificiul de zbor spre sud-est, pentru a le feri, pe cât posibil, de vânturile şi ploile intense. După 10 ani de folosire a acestui mod de fixare a cuiburilor, într-o dimineaţă de duminică, am constatat că o nevăstuică a omorât 13 pui de piţigoi într-un cuib. Această întâmplare m-a determinat să mă gândesc la o metodă de protejare a cuiburilor. Bineînţeles că exterminarea nevăstuicilor nu intra în discuţie. Ele au rolul de a nu lăsa şoarecii să se înmulţească prea mult. În curând mi-a venit ideea să pun nişte pancarte de protecţie sub cuiburi. La început am folosit nişte vase de aluminiu, de forma unor clopote, pe care le-am găurit şi le-am montat pe par, imediat sub cuib şi pe care le-am cumpărat foarte ieftin de la un comerciant de vechituri. Mai târziu, am găsit că este mai convenabil să folosesc ligheane din plastic cu un diametru de aproximativ 36-40 de cm. Ele se găuresc cu bormaşina în funcţie de grosimea parului şi se montează cu gura în jos. La 20 cm sub cuib se bat patru scoabe care susţin ligheanul. Pentru a nu fi bălăngănite de vânt, se mai fixează încă două cuie în partea de sus. Sub lighean se mai bate un cui, în afara celor de sprijin şi fixare, de care iarna se agaţă hrănitorul cu furaje. După experienţa mea, cea mai ieftină mâncare acceptată de toate speciile de păsări este făina de carne. Hrănitoarele se instalează încă de la sfârşitul lunii noiembrie, pentru ca păsările să se obişnuiască cu locul lor înainte să vină gerul. Este important ca, înainte de a pune mâncarea, să se perforeze ambalajul în mai multe locuri. Pe timp de iarnă, aceste hrănitoare sunt foarte necesare, deoarece un piţigoi, de exemplu, moare dacă nu mănâncă timp de 24 de ore. În acest mod păsările rămân pe terenul nostru şi ne mulţumesc pe timp de vară, ajutându-ne la combaterea insectelor.

Este interesant de menţionat faptul că păsările consumă din furajele puse la dispoziţie de om, doar până când găsesc din nou hrană naturală, pe care o preferă întotdeauna. Aceasta este o constatare sigură pe care am făcut-o de-a lungul anilor.

În afara hrănitorilor mici, amplasate sub clopotele de protecţie, am mai instalat pe cuprinsul întreprinderii mele încă două hrănitori mari, speciale, pline cu boabe şi seminţe de oleaginoase. Mulţi iubitori de păsări sunt de părere să nu hrănim vrăbiile pe timp de iarnă, deoarece piţigoii sunt mai folositori şi mai importanţi. Pentru pomicultură vrăbiile sunt la fel de importante ca şi piţigoii, chiar dacă în jurul oraşelor ele devin uneori o plagă. Vrăbiile îşi hrănesc puii la fel ca şi piţigoii cu insecte, larve şi ouă de insecte, putând să clocească chiar şi de trei ori pe an. Ele caută hrană în pomi şi tufişuri, distrugând inclusiv păduchii de pe trandafiri.

Un avantaj în plus la ligheanele de plastic este faptul că pe marginea răsfrântă a acestora se strânge rouă sau apă de ploaie, fiind folosite astfel ca adăpători de către păsări, albine, insecte etc.

Parii de susţinere a cuiburilor trebuie fixaţi în zone cu vizibilitate bună, pentru ca păsările să poată simţi rapid pericolul.

Cuiburile artificiale nu sunt utile doar pentru clocit şi creşterea puilor pe timp de vară. Chiar şi în timpul iernii, ele servesc adeseori ca adăpost temporar pentru unele păsări. Chiar primăvara foarte devreme, am observat excremente în unele cuiburi.

Dacă într-o grădină avem păsări multe, putem conta şi pe un supliment de îngrăşământ natural din cel mai valoros, care este asemănător cu guano din Peru. Nu degeaba se spune: multe animale mici fac mult gunoi.

Numărul cuiburilor

În general se consideră necesar ca pe un hectar să existe până la 50 de cuiburi. După observaţiile mele, acest număr se poate depăşi. Distanţa dintre cuiburi depinde de specia de păsări. Vrăbiile tolerează o distanţă mică, de câţiva metri. Piţigoii sunt mai retraşi, dar am găsit cuiburi de piţigoi şi la distanţă de 10 m unul de celălalt.

Păsările folosesc materiale diferite pentru construcţia cuiburilor. Piţigoii folosesc cu precădere muşchiul şi puful de pene. Vrăbiile sunt mai puţin pretenţioase. Ele se mulţumesc cu pene de găină, rămurele mici, frunze, paie, fân etc. Când instalăm cuiburi multe, trebuie să ne gândim şi la materialele pentru cuibărit. Eu am aşezat în centrul grădinii un coş din plasă de sârmă, plin cu pene de găină, lână de oaie pieptănată, rafie, fân etc. În timpul verii, am fost nevoit să umplu coşul de mai multe ori, semn că cererea a fost mare.

Pentru ţiclean (scorţar), cuibul se poate agăţa direct pe pom. Dar nu toate păsările acceptă un cuib artificial. Majoritatea speciilor doresc să-şi construiască singure cuibul. De aceea, în Paradis nu am defrişat toată pădurea. Am lăsat câteva petece cu pădure şi lăstăriş, în care cuibăresc codruşul de pădure, brumăriţa de pădure, pitulicea, sturzul de pădure, piţigoiul, botgrosul etc., specii care aduc foloase la fel de mari ca şi piţigoii. În lipsa pădurii, este foarte important ca fiecare întreprindere agricolă să-şi planteze o perdea de protecţie în care păsările să-şi poată face cuib. Să nu uităm asigurarea unei adăpători cu marginile joase. Păsările care dispun de apă suficientă, atacă mai puţin fructele din grădină. Ele atentează la cireşe, căpşuni etc. doar când sunt însetate.

Pe piaţă se găsesc şi cuiburi din beton poros. Acestea se pot folosi şi în mediul urban, fixându-le de pereţi şi ziduri la nivelul ochilor. Astfel, bucuria de a observa viaţa păsărilor şi de a le asculta cântecul, poate fi trăită şi la oraşe, ceea ce va reduce stresul şi oboseala.

Din păcate, nu sunt puţine cazurile în care biogrădinarii şi iubitorii de păsări se plâng că întâlnesc pui şi păsări moarte în cuiburi. De cele mai multe ori, cauza este un tratament chimic efectuat în vecinătate. Acest tratament poate fi şi o împrăştiere de granule împotriva melcilor. Păsările şi puii lor se hrănesc cu insecte, melci sau seminţe otrăvite şi mor. În asemenea cazuri, trebuie să purtăm o discuţie serioasă cu vecinii.

Uneori îmi este dat să aud părerea că unele păsări, precum mierlele şi graurii, aduc mai multe daune decât foloase. Aceasta se petrece numai când duşmanii naturali ai acestor păsări nu sunt într-un număr suficient de mare. Împuşcarea păsărilor de pradă poate fi unul din motive. În asemenea situaţii putem interveni şi noi. Dintr-un cuib de mierlă sau graur vom lua toate ouăle în afară de unul, le înţepăm cu acul, le golim de conţinut şi le vom aşeza din nou în cuib. Va ieşi un singur pui, densitatea speciei va fi diminuată, dar specia nu va fi exterminată.

Importanţa păsărilor răpitoare

Într-o întreprindere agricolă gospodărită biologic, trebuie să avem în vedere nu numai păsările cântătoare, ci şi pe cele răpitoare, acestea jucând un rol important în mecanismele de autoreglare ale naturii. În principal, ele au sarcina să elimine din natură unele animale mici şi bolnave ca şoareci, iepuri, păsări. Uneori atacă şi păsările de curte, însă numai în situaţia în care nu găsesc hrană destulă pentru creşterea puilor. Din păcate numărul păsărilor de pradă a scăzut mult. La aceasta a contribuit nu numai împuşcarea lor, ci şi folosirea substanţelor chimice în agricultură. De aceea, uneori, mierlele şi graurii se înmulţesc atât de mult încât devin o plagă. Şi de asemenea, toţi cei care îşi doresc neapărat un trofeu împăiat în holul casei contribuie la dispariţia păsărilor de pradă. Este încă unul din multele exemple prin care omul perturbă natura, iar aceasta are consecinţe la care, la început, nici nu te gândeai.

Pentru a atrage păsările răpitoare în paradis, am instalat câţiva prepeleci (par cu crăcane scurte în care se pun vasele la uscat sau de care se atârnă diverse obiecte) înalţi de 6-7 m, pe care aceste vieţuitoare se pot odihni şi îşi pot pândi prada în linişte. Astfel s-au perindat prin grădina mea: uliul păsărar, şorecarul comun, uliul porumbar şi chiar un exemplar de gaie roşie. Iarna, de aceşti prepeleci se poate agăţa carne. Însă o astfel de măsură este necesară doar în iernile foarte aspre.

Şi huhurezul este prezent în ferma mea. Acestuia i-am asigurat un cuib special. Cuibul l-am pus pe fosta noastră baracă, şi are următoarele dimensiuni: 75 cm lăţime, 56 cm adâncime, 45 cm înălţimea în faţă şi 55 cm înălţimea în spate, cu o deschidere pentru zbor de 14×18 cm. Huhurezul vânează foarte mulţi şoareci în special noaptea, iar uneori chiar şi ziua. Zborul lui este fără zgomot. Este o trăire deosebită să-l vezi în plină acţiune!

Ca urmare a măsurilor pe care le-am luat în decursul anilor pentru protejarea păsărilor, astăzi trăiesc în gospodăria mea aproximativ 25 de specii de păsări, care îmi curăţă întreprinderea, de la pământ până în vârful copacilor de gândaci, fluturi mici şi ouăle lor, precum şi de omizi şi de păduchii de frunză etc. în modul lăsat de Dumnezeu. Ar fi exagerat să spun că întreprinderea mea este lipsită de dăunători! Acest lucru n-ar fi nici în spiritul Creatorului! Fiecare vietate de pe pământ are rostul şi locul ei în natură. Important pentru noi agricultorii, este să menţinem gradul de dăunare în limite suportabile. Un agricultor conştient de responsabilitatea lui faţă de natură, cedează bucuros câteva procente din recolta sa colaboratorilor necuvântători. Dacă ai un asemenea sistem de protecţie al păsărilor poţi privi liniştit cum insecte de diferite soiuri îţi atacă pomii, deoarece ştii că acest coşmar se termină cel mai târziu când apar primii pui de pasăre şi începe perioada de hrănire a acestora. Există o legătură minunată între apariţia în masă a dăunătorilor şi perioada de clocire a păsărilor. În vara anului 1979 s-a înregistrat în livada mea un atac puternic de molia frunzelor de măr. În coroana pomilor au apărut numeroase cuiburi înţesate cu omizi mici. Nu mi-am făcut prea multe griji, dimpotrivă chiar m-am bucurat că în acest mod masa pentru păsările mele era deja pregătită.

Este clar ca lumina zilei că pomicultorul care nu se îngrijeşte de păsările grădinii trebuie să stropească dacă doreşte să recolteze fructe. Dacă doreşte să treacă de la metodele convenţionale la cele biologice, pomicultorul are nevoie de 2-3 ani de tranziţie pănă se reface echilibrul distrus, depinde şi cât de tare este perturbat echilibrul natural. De aceea nu ne putem aştepta să avem de la început suficiente păsări. În această perioadă de tranziţie trebuie să acceptăm anumite pierderi de recoltă până când, după un an sau doi, se restabileşte din nou echilibrul natural.

Nu trebuie să vedem în protejarea păsărilor numai avantaje economice. Cântecul lor, modul în care îşi construiesc cuiburile, devotamentul în creşterea puilor, primul zbor al puilor, toate acestea încântă ochiul omenesc şi ne umplu de optimism. În fiecare lucru mărunt care ne înconjoară recunoaştem măreţia Creatorului.

Sursa: "Paradisul meu" Heinz Erven