Om sunt şi trăiesc
Mi-am găsit a mea menire
Şi de-aia grădinăresc.

miercuri, 30 noiembrie 2011

Schinduful

Legenda acestei plante s-a nascut undeva pe Valea Nilului, in urma cu mai bine de cinci milenii. Se spunea ca fusese adusa pe pamant de insasi marea zeita Isis, avand darul nemaivazut de a readuce femeilor sanatatea, pofta de viata si... puterea de seductie. De aceea, era la mare pret, in randul nobilelor de rang inalt de la curtea faraonului. Si medicii egipteni pretuiau schinduful, pentru ca era planta care-i ajuta pe soldati sa se refaca rapid dupa ranile primite in lupta, ii ajuta pe cei varstnici sa-si mentina tineretea si vigoarea.

De altfel, originea schindufului este o mare enigma pentru cercetatorii de azi, intrucat el era folositconcomitent in Egiptul Antic, in India si in China - trei leagane ale civilizatiei, intre care comunicarea era practic inexistenta, cu patru-cinci mii de ani in urma. Indienii credeau despre schinduf ca are capacitatea de a scoate acumularile toxice din organism, ajutand la vindecarea bolilor de plamani si a anorexiei.

Chinezii, in schimb, spuneau ca schinduful conserva si multiplica in organism energia fundamentala Qi, ajutand astfel la mentinerea tineretii biologice, pana la varste inaintate.

Nu se stie cand au ajuns semintele acestei plante in Dacia, dar cu siguranta, acum doua mii de ani, cand Dioscoride a intocmit tratatul sau de farmacologie, schinduful era folosit in mod curent de catre vracii din Carpati. Numele dacic era scindof (de unde si denumirea actuala) si il foloseau contra bolilor de piept si a celor digestive, pentru a le revigora pe lehuze, pentru vindecarea ranilor si pentru tratarea ulcerelor. Dupa perioada sa de glorie din antichitate, in mod curios, schinduful a intrat intr-un con de uitare, fiind folosit mai mult ca planta furajera (!), deoarece stimuleaza fenomenal cresterea masei musculare a animalelor. 

De doar cateva decenii, oamenii de stiinta si-au propus sa studieze in laboratoare misterul terapeutic al acestei plante atat de apreciate in vechime, iar efortul nu i-a dezamagit.


Descrierea plantei
Schinduful este o planta ierboasa, de nici jumatate de metru inaltime, cu frunze de un verde deschis si cu marginea usor dintata, cu flori albe-liliachii si seminte mici, de culoare cafenie. Creste la noi in zona sud-estica a tarii, in special in judetele Constanta si Braila. De obicei este cultivata, dar in unele zone s-a salbaticit, crescand spontan mai ales acolo unde are caldura suficienta. Este foarte dificil de cules si mai ales de procesat manual, motiv pentru care cel mai simplu este sa achizitionam planta din Plafaruri si din magazinele naturiste. O gasim sub numele de schinduf (Trigonella foenum graecum) sau de fenugrec - o abreviere de la denumirea sa stiintifica.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Din sfaturile Anastasiei

Astăzi societatea în care trăieşti tu ar putea înţelege multe din contactul cu plantele cultivate în grădina proprie. În grădina în care cunoşti fiecare cultură sădită şi nu pe imensele câmpuri anonime prin care se târăsc maşini monstruoase şi obtuze. Oamenii se simt mai bine lucrându-şi propriile grădini, asta a lungit viaţa multora. Devin mai buni. 

Totul pe Pământ - fiecare ierbuşoară, fiecare gâză - a fost creat pentru om, are un destin şi o menire în slujba omului. Majoritatea plantelor medicinale este dovada.

Gândacii se târăsc doar pe mesele murdare pentru a culege resturi de mâncare, de cele mai multe ori invizibile ochiului unan, pentru a le prelucra şi apoi depozita în locuri ascunse. Dacă aceştia s-au adunat numeroşi, adu o broscuţă în casă. Şi de bună voie vor pleca imediat.

Sămânţa medic
Fiecare sămânţă de voi însămânţată conţine în ea un imens volum de informaţii universale. Acest volum nu este comparabil ca precizie şi mărime cu niciun altul artificial. Cu ajutorul acestor informaţii, sămânţa cunoaşte exact, la milisecundă, momentul în care trebuie să se trezească, să crească, ştie care seve să-şi tragă din pământ, cum să folosească emanaţiile corpurilor cereşti: Soare, Lună, stele; ce plantă să devină şi ce fructe să dea. Fructele ei sunt destinate hrănirii omului. Aceste fructe pot, cu mult mai efectiv şi radical, să combată şi să contracareze orice boală a organismului uman, decât oricare medicament artificial contemporan sau viitor.. Dar pentru asta, micuţa sămânţă trebuie să cunoască constituţia omului. Pentru ca în procesul de maturare să-şi nutrească fructul cu substanţe necesare şi potrivite vindecării unui om anume, a bolilor sale, fie acestea deja existente ori la care omul ste predispus.

Înainte de însămânţare ia în gură una sau mai multe micuţe seminţe şi ţine-le în gură, sub limbă, nu mai puţin de nouă minute.

Apoi aşează-le între palme şi ţine-le aşa preţ de treizeci de secunde. În timp ce le ţii între palme, neapărat să stai desculţ pe bucata de pământ pe care vei face apoi însămânţarea.

Deschide palmele şi sămânţa apropie-o cu grijă de gură. Şi suflă peste ea aerul din plămâni. Tu încălzeşte-o pe micuţa sămânţă cu respiraţia ta şi ea va afla ce este în tine.

Pe urmă, încă treizeci de secunde ţine-o între palmele deschise, aştrilor cereşti prezentând-o. Şi sămânţa va determina momentul încolţirii. Toate plantele o vor ajuta. Şi pentru tine îi vor dărui lumina potrivită.

Abia după aceea poţi pune sămânţa în pământ. În niciun caz să nu o uzi imediat, pentru a nu spăla de pe ea saliva îmbibată şi informaţiile pe care le-a asimilat. După trei zile de la însămânţare o poţi uda.

Însămânţarea trebuie făcută în ziua prielnică fiecărei culturi (deja cunoscută de om după calendarul lunar). O însămânţare precoce, în lipsa apei nu va fi la fel de compromisă ca una tardivă.

Nu trebuie plivite toate buruienile ieşite împrejurul plantei tale. Trebuie lăsate din toate speciile cel puţin câte una. Buruienile pot fi tăiate... În acest fel sămânţa strânge în ea informaţii despre om şi în timp ce fructul ei creşte, absoarbe energia necesară din Cosmos şi din Pământ destinată special acelui om. Buruienile nu trebuie plivite, deoarece şi ele au un scop precis. Unele protejează planta de boli, altele furnizează informaţii suplimentare. În timpul creşterii va trebui neapărat să comunici cu planta; măcar odată în timpul creşterii, de preferat în timpul lunii pline să mergi şi să o atingi.

Astfel, fructele crescute în acest mod şi consumate de însuşi omul care le-a cultivat, sunt în măsură să lecuiască orice boală a organismului, să încetinească simţitor îmbătrânirea, să-l dezbare pe om de obiceiurile dăunătoare, să-i mărească nemăsurat de mult capacităţile intelectuale şi să-i dea linişte sufletească. Fructele au o mai puternică influenţă dacă sunt consumate în primele trei zile de la recoltară.

Acţiunile descrise mai sus trebuie aplicate fiecărei culturi din grădină.

Nu se cere neapărat să fie însămânţaţi aşa toţi castraveţii, toate roşiile, ş.a.m.d. de pe strat, sunt de ajuns doar câteva pâlcuri.

Fructele crescute în acest fel nu vor fi diferite doar la gust de celelalte de acelaşi soi. Dacă vor fi analizate se va descoperi că diferă şi prin conţinutul de substanţe din compoziţie.

Când se sădesc puieţii, pământul din groapă trebuie frământat musai cu degetele şi cu picioarele desculţe, iar la urmă se scuipă în groapă. Astfel, prin sudoarea de pe picioare ies din organism substanţe care conţin informaţii despre bolile din corp. Aceste informaţii le primesc puieţii. Ei le transmit apoi fructelor care vor fi în măsură să combată infirmităţile. 

Soiuri ce trebuiesc cultivate
Din varietatea care se întâlneşte în majoritatea grădinilor, îndeajuns de multă zmeură, mure, agrişe, castraveţi roşii, fragi şi orice soi de mere. Foarte bune sunt vişinele, cireşele şi tot felul de flori. Numărul plantelor şi suprafeţele nu au o mare importanţă.

Ca obligatorii, fără de care greu se poate crea microclima energetică în grădină, sunt plantele de floarea-soarelui (cel puţin una). Pe o suprafaţă de cel puţin unu-doi metri pătraţi - culturi cerealiere (ovăz, grâu, etc). Neapărat să fie lăsată o insulă de minim doi metri pătraţi pentru buruieni de tot soiul. Această insulă să nu fie cultivată artificial, trebuie să fie naturală şi dacă în grădină s-a omis să fie lăsate să crească buruieni, atunci musai să fie aduse din pădure, în acest scop, câteva brazde.

Lucrul cel mai important este de a impregna bucăţica de natură care te înconjoară cu informaţii despre tine. Doar atunci efectul curativ, mai mult - şi condiţia de viaţă a organismului tău - vor fi considerabil cu mult mai înalte decât prin simplul consum al fructelor. În natura sălbatică, cum o numiţi voi - ea nu este sălbatică, vă este doar necunoscută - există un infinit număr de plante cu ajutorul cărora se pot lecui absolut toate bolile existente. Aceste plante au fost create în acest scop, dar omul a pierdut aproape complet capaciatea de a le distinge.

Există medicul cel mai important - organismul tău. A fost înzestrat din începuturi cu capaciatea de a şti care iarbă s-o folosească şi când. Cum să se hrănească în genere şi cum să respire. El este în măsură să contracareze boala cu mult înainte ca ea să se manifeste. Şi nimeni altcineva nu poate înlocui organismul în acest scop, întrucât el este medicul dat ţie personal de Dumnezeu. Doar ţie personal.

Relaţiile instaurate cu complexul de plante din grădina ta, le oferă acestora posibilitatea să te lecuiască şi să-ţi poarte de grijă, să stabilească singure diagnosticul precis şi să gătească special pentru tine cel mai efectiv medicament.

Vladimir Megre - Anastasia

joi, 24 noiembrie 2011

Vegetarieni celebri

Vegetarianismul este un pas spre o societate perfectă şi cei ce se gândesc la el ca la un avantaj, pot fi consideraţi într-un rând cu astfel de oameni: Pitagora, Socrate, Platon, Leonardo da Vinci, John Milton, Sir Isaac Newton, Volter, Benjamin Franklin, Jean-Jacques Rousseau, Lev Tolstoi, Albert Einstein, Lamartine, George Bernard Shaw Buddha, Empedocle, Epicur, Ovidiu, Seneca, Bacon, Adam Smith, Shiller, Repin, Struve, Paul MccArtney şi mulţi alţii.  

Renumitul matemacian al antichităţii Pitagora spunea: "Fraţii mei, nu vă spurcaţi corpul cu mâncare păcătoasă. Avem grâu, avem mere sub greutatea cărora se îndoaie crengile pomilor şi struguri care se întind în vie. Sunt verzături aromate, fructe pe care le putem pregăti la foc, nu avem lipsă de lapte, miere, cimbru mirositor. Pământul ne face daruri din bogăţiile sale, propunându-ne mâncarea lui curată, şi ne invită la un ospăţ, care nu este înnegrit de scurgere de sânge; numai animalele işi potolesc foamea cu carne, şi chiar nici asta nu o fac toate, căci doar caii, vacile şi oile cu iarbă se hrănesc".

În tratatul, Despre mincarea carnii, istoricul roman Plutarh scria: "Oare are sens de întrebat de ce Pitagora a renunţat la carne? Pe mine personal mai mult ma interesează în ce stare a sufletului se afla omul când pentru prima dată s-a atins de carnea însângerată şi după ce a gustat din mortăciune, ce l-a facut ca să umple mesele sale cu carne în descompunere şi să numească mâncare ceea ce chiar nudemult mugea, răgea, se mişca şi respira. De ce oare noi nu mâncam lei şi lupi care prezintă pericol vieţii noastre, dar în loc de aceasta omorâm vietăţile inofensive şi ascultătoare, care nu ne pot face vre-un rău deoarece nu au gheare şi colţi. De dragul unei bucăţi de carne noi le lipsim de soare, lumină şi viaţă, la care ele au acelaşi drept ca şi noi".

Apoi Plutarh arunca o provocare mâncatorilor de carne: "Dacă voi sunteţi aşa încrezuţi că animalele vă sunt destinate pentru mâncare, atunci mai întâi omorâţi singuri voi acea vietate a cărei carne vreţi să o mâncaţi. Dar să o omorâţi cu mâinile şi dinţii, şi nu cu cuţit, măciucă sau topor".

Poetul englez Shelley deasemenea era un vegetarian convins. În eseul său "În apărarea mâncării naturale" el scria: "Să demonstreze mâncătorul de carne convingerea sa prin fapte. Lasă ca el, urmând sfatul lui Plutarh să rupă în bucăţi un miel viu, dar numai folosind dinţii săi şi nimicindu-i măruntaiele, să-şi potolească foamea cu sângele care se revarsă şi atunci, numai atunci, el va fi de urmat".

George Bernard Shaw învinuia oamenii de făţărnicie: "Când omul vrea să omoare tigrul, asta se numeşte sport, dar când tigrul vrea să omoare omul, asta se numeşte cruzime"

Lev Tolstoi scria, că omorând animalele pentru mâncare, "omul distruge în sine toate simţurile sufleteşti înalte - compasiunea şi îndurarea faţă de alte creaturi vii, similare lui şi, trecând peste sine, işi împietreşte inima". El deasemenea preântâmpină: "Cum poţi să doreşti ca pe pământ să fie pace şi prosperitate, dacă corpurile noastre sunt nişte morminte, în care sunt îngropate animale moarte?"

Pierzând stima faţă de vieţile animalelor, oamenii încetează să preţuiască şi vieţile oamenilor. 2 600 de ani în urmă, Pitagora spunea: "Cei, ce omoară animalele pentru a le mânca mai apoi carnea, ar putea să omoare semenii lui, fără a sa pune pe gânduri".

Noi ne înfricoşăm de armele, bombele, rachetele inamicilor, însă închidem liniştit ochii faţă de durerea mortală şi groaza pe care o suferă în fiecare zi de dragul mâncării noastre, 1.5 miliarde de vaci, oi, porci şi 22.5 milliarde de păsari. Cantitatea de peşte, care se pescuieşte în fiecare an, se numară la trilioane, nemaivorbind de zeci de milioane de animale torturate în "lagăre de concentrare şi tortură", laboratoare ştiinţifice şi de medicină, şi despre animalele pe care le omoară pentru blană, piele şi pur şi simplu pentru distracţie la vânătoare.

Cine poate să nege faptul că astfel de sălbătacimi împietresc inimile noastre?

Leonardo da Vinci scria: "Într-adevar, omul este regele animalelor, căci prin cruzimea sa, el le depăşeşte cu mult. Noi trăim pe viaţa altora. Corpurile noastre sunt nişte cimitire umblătoare!" Şi mai departe: "Va veni timpul, când omul va privi la un ucigaş al animalelor la fel cum el priveşte acum un ucigaş de om."

Mahatma Ghandi considera că principiile etice sunt nişte argumente mult mai bazate pentru a deveni vegetarian, decât grija de sănătatea sa. "Eu sunt încrezut, scria el, daca noi tindem către desăvârşirea spirituală, atunci noi trebuie să oprim omorârea fraţilor noştri mai mici de dragul potolirii necesităţilor noastre fizice". Deasemenea lui îi aparţine maxima: "Despre măreţia unei ţări şi principiile ei morale se poate judeca după faptul cum ea se comportă faţă de animale."

Adolf Hitler, in conformitate cu transcrierile din 11 noiembrie 1941, a spus, "se poate regreta viaţa, într-o perioadă în care este imposibil de a-ti forma o idee, de a-ti asuma viitorul, dar există un lucru pe care pot sa-l prezic despre mancatorii de carne: lumea viitorului va fi una vegetariana." Pe 12 ianuarie 1942, el a spus, "singurul lucru de care eu sunt incapabil este de a împărtăşi carne de oaie cu ei, pentru ca sunt  vegetarian si ei trebuie să scuteasca de carne.

În conversaţii private, mai ales cu copii şi soldaţi, Hitler recita adesea beneficiile de a manca legume crude, fructe si cereale. Într-o încercare de a indeparta oaspetii de la carne, le provoca dezgust povestindu-le despre vizitele pe care le făcuse la un abator în Ucraina.


Hitler dezaproba produsele de  cosmetica, deoarece acestea conţineau subproduse de origine animală. El reprosa adesea amantei sale, Eva Braun, despre obiceiul ei de a purta machiaj. În lucrarea sa de după război  Enigma lui Hitler, generalul belgian SS - prieten al lui Hitler - Léon Degrelle a scris:. "El nu a putut suporta să mănânce carne, deoarece aceasta reprezenta moartea unei fiinte vii."



 

luni, 21 noiembrie 2011

Construirea casei

Când un războinic aflat în serviciul public îşi construieşte o casă, este indicat să aranjeze exteriorul casei - poarta, corpul de gardă, pavilionul şi camera de primit oaspeţi - după standardele clasei rozboinice.

Să mă explic. În orice oraş ce are un castel, străinii din alte provincii şi oraşe au voie să înainteze numai până la perimetrul exterior, de unde pot privi în jur. Dacă locuinţele războinicilor sunt frumoase şi par liniştite, vor crede că aceasta se datorează stăpânului castelului.

Lăsând la o parte aceste aspecte, când e vorba de camerele soţiei, ale copiilor şi ale celor din casă este bine să te mulţumeşti cu puţin şi să construieşti doar cât să nu îţi plouă în casă, oricât de urât ar arăta, în aşa fel încât să nu arunci banii pe materiale.

Şi să vedem de ce. Pe timp de război, orice stăpân al unui castel, până şi un mare baron, este neliniştit la gândul că poate fi încercuit şi asediat în citadela sa. De aceea casele războinicilor din perimetrul exterior, care în caz de atac vor fi incendiate, nu trebuie să fie construite pentru vecie. Astfel, construcţiile uşoare sunt de obicei nişte colibe în care poţi dormi.

Din acest punc de vedere, chiar şi pe timp de pace, cavalerii care cultivă felul de a fi al războinicului nu trebuie să-şi construiască nişte case somptuoase ca şi cum ar urma să-şi petreacă toată viaţa în ele.

În plus, în cazul unui incendiu, trebuie să fii pregătit să ridici repede un adăpost. Dacă nu acorzi atenţie acestui detaliu şi cheltuieşti prea mult pe construcţia casei, înglodându-te în datorii, vei fi considerat un excentric.

Bushido Shoshinshu, Taira Shigesuke (traducere de Thomas Cleary)

Ce credeau, spuneau şi făceau vechii războinici japonezi, nu este departe de ce, acum - noi -  o mână de oameni, dorim să realizăm: case din materiale naturale, cât mai simple şi mai ieftine, în care să ducem o viaţă liniştită. Se pare că vechile principii ale războinicilor se întorc. Modul în care înţelegeau lucrurile, natura şi viaţa era atât de diferit de cel al nostru, din zilele de astăzi. Japonia de astăzi arată foarte diferit de cea din trecut. Ea s-a transformat în exact ceea ce vechii înţelepţi au scris în cărţile lor. Acesta este doar un exemplu. Şi alte popoare, s-au schimbat;  şi noi, ca români, ne-am schimbat, însă nu în acelaşi ritm în care au făcut-o alţii. Am rămas vechii oameni, dar totuşi noii oameni care luptăm în continuare pentru scopul nostru pe acest vechi pământ care renaşte chiar acum.

duminică, 20 noiembrie 2011

Lintea

Cunoscuta sub denumirea stiintifica de Lens culinaris, planta este apreciata pentru semintele sale comestibile. Pentru continutul lor bogat in proteine, semintele au fost considerate in toate timpurile „carnea saracilor”.

Planta este originara din Orientul Apropiat, sursele istorice consemnand utilizarea ei alimentara inca de la inceputul dezvoltarii societatii omenesti. Este prima leguma cultivata si consumata de om. Urme de seminte de linte au fost gasite in Turcia, in unele grote ce dateaza din anii 5500 i.e.n.

Se crede ca planta ar fi originara din Siria, de unde s-a rapsandit in toate tarile din jurul Meditaranei. In Geneza, se specifica faptul ca Esaù, fiul lui Isacc, si-a vandut primul copil nascut fratelui sau Jacob „pentru o farfurie de linte”.

Se pare ca lintea a devenit alimentul de baza al popoarelor antice. Vechii greci si romani au apreciat la superlativ aceasta leguma, astfel incat numele uneia dintre familiile romane cele mai importante, Lentuli, deriva tocmai de la denumirea acesteia.

In Evul Mediu semintele de linte erau utilizate vinerea sau in zilele de post in locul carnii. Tot in acea epoca, cand o mare parte din populatii au fost decimate de epidemii si foamete, leguma – aliment prea putin costisitor si usor de procurat – a contriobuit intr-o meniera determinanta la furnizarea proteinelor si vitaminelor in consumul numeroaselor poporare.

Proprietati nutritive
Dietologii prescriu consumul de linte, deoarece, dincolo de faptul ca este un aliment foarte digerabil, este lipsit in totalitate de grasimi si colesterol. In plus, semintele de linte contin izoflavoni, substante ce curata organismul.
Au o crescuta concentratie de fier, un element esential, absorbit mai bine de organism daca este asociat cu alimente bogate in vitamina C (salate, kiwi, citrice). Mai contin potasiu, fosfor, calciu, vitamina B si pretioase fibre ce depureaza organismul.

La fel ca toate celelalte legume, lintea are o inalta putere nutritiva (110-336 kcal / 100 gr, in functie de varietate si de modul de preparare). Semintele de linte sunt printre legumele cele mai bogate in proteine vegetale (24%) care sunt in totalitate asimilate de organism.

Varietati
Lintea se imparte in doua varietati principale: lintea cu seminte mari si cea cu seminte mici. Printre cele mai cunoscute: lintea verde de Altamura, foarte des intalnita, adaptata pentru prepararea garniturilor.

In sudul Europei se cultiva lintea de Castelluccio, cu seminte foarte mici, considerata printre cele mai pretioase si apreciate legume, deoarece pelicula subtire ce imbraca semintele dispare odata cu fierberea semintelor. Este unica datorita aspectului policrom al semintelor (tigrate, patate cu galben sau maro). in 1997 a obtinut prestigioasa recunoastere europeana ca planta geografica protejata (IGP), produsul fiind tutelat si salvgardat.

O alta varietate, lintea rosie, denumita si lintea egipteana, foarte raspandita in Orientul Mijlociu, se vinde in mod obisnuit fara pielita ce imbraca semintele. Are proprietatea de a fierbe cu mare usurinta.

Particularitati
Lintea face parte din clasa Magnoliatae, familia Fabaceae, genul Lens, specia Culinaris. Este o planta leguminoasa, de mici dimensiuni (circa 40 cm inaltime), cunoscuta si cu numele sau botanic de Lens esculenta, deoarece micile seminte rotunde si plate, de culoare maronie, au forma de lentile.
Planta se caracterizeaza printr-o tulpina ramificata, scunda, cu pastai la fel ca mazarea si fasolea, ce contin 2-3 seminte de forma rotinjita si plata, de o culoare variabila: galben-verzuie, rosiatica, maronie, pana la negru (pentru unele varietati orientale).

Gustul lintei depinde de dimensiuni si culoare, dar in general cele mai gustoase sunt semintele mici. Dupa recoltarea lor, semintele terc printr-un proces de uscare. Sub aceasta forma se vand semintele de linte, unele fiind comercializate deja fierte si ambalate in cutii.

In momentul achizitionarii, se va verifica atent si se vor elimina eventualele reziduuri existente. Daca se vinde in saculete sigilate, trebuie sa se verifice daca nu este contaminata de paraziti sau larve, existand riscul unor perforari pe suprafata semintelor.

Daca produsul este ambalat, trebuie controlata originea si data recoltarii: daca semintele sunt prea vechi trebuie inmuiate, iar fierberea lor mult prelungita, pierzand astfel din gustul sau specific.

Daca se cumpara lintea in cutie, trebuie verificat ca suprafata recipientului sa nu fie umflata sau deformata: in acest caz exista riscul dezvoltarii unor microorganisme daunatoare in interiorul produsului.

Cultivare
In zonele cu clima mediteraneana, situate la o inaltime de 800-900 m, insamantarea acestei plante are loc toamna, spre sfarsitul lunii octombrie si inceputul lunii noembrie. La cote mai inalte sau in zonele cu clima continentala insamantarea se face primavara, in martie-aprilie, dupa ce a trecut pericolul unor nopti geroase.

Pastrare
Lintea trebuie pastrata departe de umiditate si, daca semintele sunt uscate, trebuie inchise intr-un borcan de sticla, asezat intr-un loc racaros, uscat si intunecos, unde poate rezista si un an de zile.

Este important de stiut ca oalele in care se fierbe lintea trebuie sa fie din otel, fonta, teracota sau smaltuite, dar nu si din aluminiu, deoarece totul se innegreste.

vineri, 18 noiembrie 2011

Grâul Spelta

Grâul comun este de fapt o denumire generică oferită speciilor din genul Triticum, dintre care cea mai cultivată este Triticum aestivum. Alături de acesta, există alte zeci de specii de grâu, care diferă atât prin sezonul de creştere (grâu de primavără sau grâu de toamnă), prin structura genetică sau prin proprietăţile seminţelor – Triticum durum are un conţinut foarte mare de gluten şi este o specie destinată fabricării pastelor făinoase.

Cultivat de 10.000 de ani

Triticum spelta este, se pare, cea mai veche specie de grâu. Proprietăţile sale sunt superioare grâului comun, având un conţinut îmbunătăţit de vitamine, proteine şi minerale.

În privinţa vechimii agriculturii pe teritoriul României, rezultatele săpăturilor arheologice făcute la Porţile de Fier de către domnul Vasile Boroneanţ, una dintre marile personalităţi ştiinţifice ale României, arata ca Triticum spelta era prezent aici inca de acum 10.000 de ani. Boabele de grâu descoperite în aşezările de la Schela Cladovei au fost datate 7.800 î.H. în laboratoarele reputate de la Oxford, Gröningen, Berlin şi Bonn.

Grâul minune

Sfânta Hildegard din Bingen (1098 – 1179), iubitoare a plantelor vindecătoare şi foarte renumită în spaţiul Imperiului Roman de neam german, a fost o bună cunoscătoare a folosirii terapeutice a plantelor, iar indicaţiile ei sunt urmate cu succes şi în ziua de azi.

Hildegard a descris în mod sistematic, în tratatul său „Physica“, efectele vindecătoare ale graului spelta, alături de observaţiile sale despre plantele medicinale. Observaţiile făcute de Hildegard din Bingen asupra efectelor pozitive ale grâului Triticum spelta s-au confirmat până în ziua de azi.

„Triticum spelta este cea mai buna cereală. Împlinitor şi plin de forţă, Triticum spelta este mai fin decât toate celelalte cereale. El conferă fermitate corpului celui ce-l mănâncă şi îi îmbunătăţeşte starea sângelui. Firea lui devine mai veselă şi gândurile sale devin pline de seninătate. În orice formă ar fi consumat, ca pâine sau ca mâncare gătită, Triticum spelta este bun şi uşor de digerat. Dacă cineva este atât de bolnav, încât de slăbiciune nu mai poate mânca nimic, atunci el se va întrema dacă se va hrăni cu o mâncare din boabe întregi de grâu Triticum spelta, fierte în apă, cărora le va adăuga apoi puţin unt sau un ou fiert, pentru a avea gustul mai bun. Această mâncare îl va vindeca pe cel bolnav dinspre înăuntru, întocmai ca o pomadă bună şi vindecătoare.“

Sănătatea vine din spicul spelta

Triticum spelta reuneşte în mod ideal avantajele unei hrăniri integrale: pe lângă un conţinut ridicat de fibre este bogat în vitaminele A, E, B1, B2 şi în niacină (vitamina PP), care este necesară pentru funcţionarea nervilor, pentru un metabolism bine reglat şi pentru piele. De asemenea, şi continutul de acizi graşi esenţiali şi de minerale (fier, magneziu, fosfor şi calciu) este mai ridicat decât la alte soiuri de cereale. Microelemente şi substanţe vitale cum ar fi albumine de calitate, hidrocarburi complexe şi grăsimi caracterizează această super-cereală. Despre grâul Triticum spelta se spune că stimulează metabolismul şi activitatea rinichilor şi produce o dezintoxicare a organismului. Consumatorii lui afirmă că acesta creşte starea de bine şi capacitatea de performanţă.

S-a constatat, de asemenea, efectul regenerator al grâului Triticum spelta asupra celulelor, mărirea potenţialului biologic al acestora. Regimul bazat pe alac este frecvent aplicat în sanatorii la bolnavii de leucemie, pentru efectul benefic asupra splinei şi măduvei. El este mai uşor digerabil decât grâul comun. În procesul digerării lui, organismul necesită o cantitate foarte mică de secreţii biliare şi deoarece cel care ţine un regim alimentar cu alac are într-o măsura mai mică nevoie de alte alimente, generarea celulelor sanguine (hematopoieză) este mai uşoară.

Cultivarea grâului spelta: afacere ecologică

Astăzi, grâul de tip spelta este iarăşi la mare pret, mai ales pe piaţa produselor ecologice. În special pastele făinoase, dar şi alte produse de panificaţie fabricate din făina de grâu spelta, au o mare căutare în lanţurile de magazine cu produse ecologice.

“Mulţi când văd culoarea ciudată a pastelor făinoase se gândesc că e vreo ciudăţenie. De fapt, astea sunt paste făcute din SPELTA, un strămoş al grâului de-acum 5000 de ani”, a declarat într-un interviu Marius Gabor, patronul unei firme de distribuţie a produselor ecologice.

“În sudul României, s-au găsit în săpătura arheologică grăunţe de SPELTA. Germanii le-au păstrat mai bine, l-au transmis din generaţie în generaţie şi a ajuns până la noi. Ei au acum culturi de spelta pe suprafeţe destul de mari. Şi în România se folosea, dar a dispărut. Acum este lângă Arad cineva care face şi ne dă şi nouă pentru paste. Această cereală are nişte proprietăţi fantastice, e redescoperită acum în Europa şi tot mai mulţi o folosesc. Asta este una dintre specialităţile noastre, pastele din spelta”, a mai spus Gabor.