Un colţ din paradisul lui Heinz Erven

http://issuu.com/faby08/docs/paradisulluierven?mode=a_p

Cine sunt , ce fac, ce am?

Nu sunt eu în poză, dar aşa ceva vreau să fac

Sunt un om care s-a săturat de aglomeraţia oraşului, de praful de pe asfalt, de industrializarea şi profitele acelora care vor şi mai mult, Dumnezeu ştie cât mai vor şi de ce... Sunt un om simplu, vreau să simplific tot ce este complicat, vreau să mă reîntorc acolo de unde am plecat. Sunt un student sătul de atâta prosteală, studii şi cercetări după ureche. Sunt un locuitor al acestei planete, cetăţean al acestei ţări, sunt un "soţietar" al acestei societăţi învechite care va să zică că este una evoluată, sunt plătitor de taxe şi impozite... pe pământ, pe apă şi urmează şi pe aerul respirat... Sunt un parazit (încă) care trăieşte pe spinarea altor paraziţi care parazitează tot mai adânc sistemul parazitat. Şi tocmai (cu ceva timp în urmă) m-am hotărât să nu mai fiu un parazit... Să las paraziţii să fie paraziţi, cât mai doresc ei, nu mă deranjează. Respect pentru ei.

Vreau să mă retrag din jungla urbană şi să-mi fac o nouă junglă mai trainică şi mai frumoasă, exact ca "podul de piatră". Am un hectar de pământ pe care vreau să-l transform într-o junglă de verdeaţă, într-o paletă de culori şi oază de viaţă. M-am săturat să muncesc pentru alţii, m-am săturat să-mi spună alţii ce trebuie să fac, m-am săturat de minciuni şi jocuri murdare, până aici!

Nu voi face agricultură, nu voi face permacultură, nu voi face nimic sustenabil, nimic abracadabr-ist, nimic ce dă naştere altor doctrine, ideologii, concepte, definiţii, sfaturi, percepte... Vreau filosofie! Vreau sentimente! Nu vreau să devin model pentru alţii, nu vreau să obţin profit, nu vreau să supravieţuiesc (nu vreau să fiu mai presus decât alţii - supra-), vreau să vieţuiesc (simplu) precum strămoşii noştrii, cei mai strămoşi decât strămoşii, cei despre care lumea a uitat. Lume, adu-ţi aminte! Şi şi-au adus aminte.

Am două mâini, două picioare, o inimă şi un creier gata să fie puse la joacă. Am câteva seminţe, câteva idei, câteva unelte - nu prea avansate -  pentru că acestea consumă mai multă energie. Eu vreau minim de efort şi maxim de eficacitate. Asta nu înseamnă că trebuie să pun roboţii la lucru şi eu să beau cola şi să fumez tutun uitându-mă la ei şi scuipându-i să nu-i deochi cât sunt de harnici. Nici vorbă. Vreau magie! Da, a-ţi auzit bine - magie - cea a corpului şi a spiritului uman.

Pământ am, ce-mi mai trebuie? Timp... am din plin. Dorinţă de a munci... să tot fie! Ajutor... toată creaţia e cu mine. Am de toate aşadar. Adăpost ştiu să fac, apă şi mâncare este. Un hectar de pământ e de ajuns. Voi lua bucată cu bucată, sămânţă cu sămânţă, sudoare cu sudoare. Va fi un adevărat joc de copii. Un puzzle cu 10.000 de piese a câte un metru pătrat piesa de puzzle.

Mă voi juca cu natura. Şi ea cu mine. Voi fi creativ cu aspectul şi amplasarea plantelor, arbuştilor şi pomilor. Geometrie pură pe un pământ pur. Voi alchimiza totul, nu voi arunca nimic. Pietrele, crengile, buruienile, animalele, insectele. Le voi accepta pe toate. Gropi, denivelări, vreme bună, vreme rea. Toate sunt bine-venite. 

Nu construiesc case, nu ridic sate, oraşe. Caut linişte şi pace. O junglă e cea mai măreaţă metropolă proiectată vreodată. Spun şi repet cuvântul junglă pentru că-mi place şi e foarte real. Puteam să spun pădure sau grădină...oricum spuneam era corect. Cuvintele sunt limitate, însă dinamica mişcării, culoarea energiei şi lumina interioară, fac, în final cât toate cuvintele laolaltă. Dacă eşti lumină, faci totul cu o dinamică a mişcării ordonată şi armonioasă şi ai în final un curcubeu de energie, atunci eşti cu adevărat ceea ce eşti.

Ştiu că sună ca un basm, dar aşa este. Nu toate basmele au un final fericit? 

Plămădeli din coada calului, ceapă, usturoi şi hrean

Pe solurile umede şi acide se întâlneşte coada calului (Equisetum arvense) care se poate folosi fie în stare proaspătă, fie uscată. Deoarece nu creşte în întreprinderea mea, am fost nevoit să o cumpăr din comerţ. Pentru prepararea infuziei de coada calului - 200-300 g la 10 litri de apă - eu am folosit planta tocată, niciodată pulbere, deoarece infuzia din pulbere nu se filtrează bine şi astfel se înfundă duzele aparatului de stropit. 

Cine doreşte să aibă plante sănătoase, acela să stropească cu infuzie de coada calului atât plantele sănătoase cât şi solul de sub ele, chiar de 7 ori într-un an. Infuzia nu combate direct fungii, dar prin conţinutul mare în acid silicic întăreşte pereţii celulari ai plantelor astfel încât ciuperca nu poate pătrunde în celulă. În cazul când se foloseşte planta proaspătă, cantitatea folosită la prepararea infuziei se dublează. 

Nu apar niciodată simptome de fitotoxicitate, chiar şi omul poate bea din acest ceai. În pomicultură, preparatul este recomandat pentru prevenirea atacului de rapăn şi monilioză. Infuzia de coada calului poate fi folosită, aşa cum am mai menţionat, în compoziţia pastei pentru ungerea trunchiurilor. Şi în acest caz conţinutul de acid silicic îşi face efectul. Eu îmi stropesc de 3 ori plantaţiile de căpşun şi zmeur cu infuzie de coada calului pentru a preveni atacul de fitoftorioză.

Şi ceapa, prazul şi usturoiul pot fi folosite cu succes ca fungicide şi insecticide. Cel mai bine este atunci când folosim aceste trei plante la prepararea de plămădeli, cu apă de ploaie. În funcţie de temperatura mediului exterior, plămădeala este gata în 8-10 zile. Prin conţinutul în sulf al cepei, plămădeala se colorează în brun, semn că este bună pentru utilizat. Se foloseşte împotriva făinărilor la diferite plante de cultură, prin stropiri repetate la interval de câteva zile, în funcţie de intensitatea atacului. Niciodată nu se va stropi la orele amiezii" Lucru valabil şi în cazul celorlalte plămădeli.

Cu infuzia de hrean se poate preveni atacul de monolioză la vişin. Se stropeşte în plină floare, cu infuzie având concentraţia de 3%. 

Mica mea grădină

Într-o postare din ianuarie, despre crăiţe, am spun că voi semăna seminţe de crăiţe de jur împrejurul curţii şi a straturilor de legume. Aşa am şi făcut, numai că cele de jur împrejurul curţii au fost atacate de un dăunător (probabil şoarec) care mergea prin galeriile făcute de cârtiţă. Şi cum cârtiţa avea galerii pe sub plăntuţele de crăiţe... Prima dată am crezut că însuşi cârtiţa e de vină, însă m-am informat şi cârtiţa nu se hrăneşte cu aşa ceva. Bineînţeles că au mai supravieţuit vreo 5 plăntuţe care acum sunt în plină floare. Crăiţele din grădină sunt şi ele înflorite şi mă bucur de prezenţa lor printre straturile de roşii, morcovi, ceapă. Am semănat în primăvară crăiţe şi pe lângă aleea din grădină şi pe lângă rândurile cu cartofi. Am luat seminţele de crăiţe şi le-am amestecat cu seminţe de flori de paie şi le-am aruncat pe un colţ de pământ, acoperindu-le foarte puţin cu pământ. Astăzi sunt înflorite ambele, iar când au fost măricele de acolo am tot luat şi am plantat prin grădină.

Am postat nişte poze făcute în urmă cu 3 zile prin grădină.

Crăiţe înalte traversând grădina

Flori de paie

Flori de paie

Fasole pitică printre iarbă

Flori de paie printre aceste flori necunoscute mie. Pe plic scria Gomfrena însă au ieşit acestea...

Floarea soarelui şi porumb dulce 

Aici se vede multă buruiană, eh, acolo se află şi fasolea pitică 

Mărar şi crăiţe 

Mărar

Sfeclă roşie, castraveţi şi fasole

Castraveţi lăngă porumb

Mărar, floarea soarelui, porumb, salată şi în spatele salatei se află căteva plante de tomate

Sfecla roşie

Varza

Crăiţe, flori de paie lângă pătrunjel şi roşii

Clema Cleopatrei

Crăiţe în iarbă lângă floarea soarelui

Crăiţe, busuioc, Clema Cleopatrei

Izmă lângă prun

În stânga faţă sunt gălbenele, stânga spate măcriş; centru spre dreapta: tomate şi ceapă

Hrean

Crăiţe

Crăiţe

Crăiţe prin salată

Ajutorul meu în grădină: Fetiţa - în rol de scormonitor

Folosirea plămădelilor şi ceaiurilor din plante

Prin cultivarea unor plante valoroase ca: tătăneasă, pelin, vetrice, urzică, usturoi, hrean, etc, vom fi în măsură să ne preparăm cele mai bune plămădeli şi ceaiuri din plante. Pentruplămădeli avem nevoie de un număr suficient de recipienţi de lemn, de plastic sau de lut. Vasele se umplu aproximativ pe jumătate cu material vegetal, apoi se face plinul cu apă, de preferat apă de ploaie. În funcţie de temperatura mediului exterior, fermentarea începe după una sau două zile. Este important  să agităm zilnic conţinutul, pentru a favoriza pătrunderea oxigenului până la fundul vasului. Mirosul pătrunzător degajat de plămădeală se poate reduce prin introducerea făinii de lavă. După 24 de ore plămădeala de urzică se poate folosi pentru combaterea păduchilor de frunză. Chiar şi musca morcovului poate fi combătută prin stropire de 2-3 ori, la intervale de 8-10 zile. Plămădelile de urzică sau tătăneasă sunt foarte bune îngrăşăminte pentru toate culturile. Plămădeala din tătăneasă este foarte indicată pentru tomate.

Urzica mare

De la bun început am acordat urzicii multă atenţie în cadrul întreprinderii mele, deoarece această plantă are o mare importanţă pentru om, animale şi sol. Este vorba de urzica mare (Urtica Dioica L.) care la mine atinge o înălţime de 1,8 m. Planta este unisexuat dioică, adică există plante femele şi plante mascule, spre deosebire de urzica mică (Urtica urens), care este uisexuat monoică, adică florile masculine şi feminine sunt pe aceeaşi plantă. Aceasta, urzica mică, se poate folosi la fel ca şi urzica mare. Cine a folosit odată plămădeala de urzică, acela o va folosi mereu. Conţinutul ridicat în substanţe minerale, potasiu, acid silicic, azotetc., o face să fie o plantă atât de valoroasă. Plămădeala se poate folosi ca un îngrăşământ valoros pentru toate culturile în diluţia potrivită fiecărei culturi. Adaosul de urzică mărunţită îmbunătăţeşte orice compost, fiind de asemenea valoroasă şi ca acoperământ pentru sol. Urzica este la fel de importantă pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor. Strămoşii noştri ştiau că pentru creşterea puilor de găină şi a altor animale mici, nu există nimic mai bun decât urzica. Din păcate însă, toate acestea s-au uitat. Cât de importantă este urzica pentru sănătatea omului şi cum o putem folosi, se poate afla din cărţile despre plante medicinale.

Înmulţirea urzicii mari este simplă şi se realizează prin despărţirea rădăcinilor.

Tătăneasa

Symphytum peregrinum

Symphytum asperrimum

O altă plantă foarte valoroasă, pe care de asemenea o cultiv de ani de zile şi care nu ar trebui să lipsească din nicio grădină, este tătăneasa de cultură (Symphytum officinale L.) Rădăcinile acesteia sunt folosite de secole pentru prepararea unguentelor şi a extractelor. Eu cultiv acum soiul Symphytum peregrinum, deci adevărata tătăneasă, şi de asemenea Symphytum asperrimum (sau asperum). Symphytum peregrinum se poate folosi la prepararea ceaiurilor, în salate şi ca înlocuitor de spanac, deoarece frunzele ei nu sunt aşa păroase. Soiul asperum îl folosesc în special ca acoperământ pentru sol şi la prepararea plămădelilor. Cele mai bune perioade de plantare sunt lunile octombrie-noiembrie sau martie-aprilie. Schema de plantare este de 50×50 cm. Începând cu anul al doilea de la plantare, plantele se pot cosi de 5-6 ori pe an, obţinând astfel cantităţi mari de materie verde. Le putem înmulţi împărţind butaşii unei plante mature în mai multe părţi. Celor care doresc să cunoască mai multe despre tătăneasă, le pot recomanda cărticica editată de Mănăstirea Fulda: "Tătăneasa, ce este aceasta?" şi o apariţie nouă a lui Lothar Schloss: "Tătăneasa, renaşterea unei plante medicinale".

Pelinul

Alături de cele două plante menţionate anterior, un loc important îl ocupă pelinul. El este de o mare importanţă atât pentru om cât şi în grădină. În ce măsură influenţează pelinul sănătatea pomilor şi arbuştilor fructiferi, când creşte în apropierea acestora, este o problemă care încă se mai studiază. El are însă şi alte utilizări. Când plantele sunt atacate de păduchii de frunză, preparăm un ceai de pelin folosind planta întreagă culeasă cu puţin timp înainte de înflorire. Turnăm apă clocotită peste plantă, se lasă o jumătate de oră, apoi se diluează infuzia în aşa fel încât la 10 l să revină cam 200-300 g de pelin uscat. Se stropesc părţile de plantă atacate de păduchi cu această soluţie. Substanţele foarte amare din infuzie îndepărtează păduchii. În plus, În caz de atac foarte puternic se toarnă 2 găleţi de infuzie la rădăcină, astfel încât sucurile amare să ajungă în circuitul plantei. În multe cazuri succesul este de 100%. Dacă în timpul zborului albiliţei verzei se stropesc plantele de câteva ori cu infuzie de pelin, fluturele va fi îndepărtat. Resturile de la prepararea infuziei pot fi aruncate între rânduri. În ceea ce priveşte acţiunea pelinului asupra sănătăţii oamenilor - ameţeli, dereglări la stomac şi intestine - se poate afla din orice carte despre plante medicinale. Chiar şi numai din acest motiv, este bine să avem câteva tufe de pelin în grădină. Pelinariţa are acţiune asemănătoare, totuşi mai puţin intensă. Ea este asemănătoare cu pelinul, doar că are tulpina roşiatică. 

(Heinz Erven) 

importanţa râmei

Nu există pe lume un animal care să aibă importanţă mai mare pentru sănătatea pământului, a plantelor, a animalelor şi a oamenilor decât râma.

Încă din anul 1948, mi-am comandat din Canada, prin poşta aeriană, coconi aparţinând râmei americane de Tennessee, despre care citisem că are un randament mare, mai mare decât râma europeană în producerea de humus. Râma este un animal hermafrodit, adică acelaşi individ este şi mascul şi femelă, dar care trebuie totuşi să se împerecheze pentru perpetuarea speciei. Acest lucru se poate vedea în orele de dimineaţă, în toate grădinile cu pământ sănătos. Totuşi, la cel mai mic zgomot, ele dispar sub pământ. Râma are 600 de descendenţi într-un an şi în condiţii de crescătorie are o viaţă lungă. În natură râma are mulţi duşmani: păsările, ariciul, cârtiţa, chiţcanul, etc.

Prima mea întâlnire semnificativa cu râma de pământ, a avut loc în urmă cu mulţi ani, în grădina mea de la marginea Berlinului. Într-o dimineaţă, la crăpatul zorilor, am observat sub un măr sute de frunze rulate şi introduse vertical, pe jumătate, în pământ. Acest tablou m-a fascinat în aşa măsură, încât mi-am trezit soţia ca să fie martoră la acest fenomen deosebit. De atunci, n-am mai întâlnit o asemenea cantitate de frunze rulate. Erau râmele, care îşi trăgeau în acest fel frunzele sub pământ.

Râma a primit din partea Creatorului sarcini importante, nu numai transformarea materialului vegetal mort în humus. Numeroasele canale care împânzesc solul, au pereţii impregnaţi cu o secreţie lipicioasă, care le conferă rezistenţă. Prin aceste canale solul se aeriseşte, îşi sporeşte capacitatea de reţinere a apei şi uşurează penetrarea rădăcinilor. Pentru grădină, râma este animalul care înlocuieşte cazmaua. De aceea grădinarul va folosi cazmaua numai dacă plantează un pom sau sapă o groapă, în rst cazmaua nu are ce căuta în grădină. În primul rând omorâm sute de râme, iar în al doilea rând, aducem straturile de sol în adâncime, iar bacteriile anaerobe din adâncime le expunem acţiunii distrugătoare a oxigenului de la suprafaţă, şi astfel ambele au de suferit. În plus, distrugem reţeaua de canale realizate de râme. Păcat de efortul şi timpul pierdut de grădinar!

Râmele fac şi alte servicii: prin digerarea materialelor organice moarte, amestecate cu cele minerale, ne livrează cel mai preţios îngrăşământ pentru culturile noastre, aşa numitul complex argilo-humic. În condiţiile unui sol cu o densitate normală de râme, aportul anual de îngrăşăminte al acestora este de 20t/ ha, fără a lua în considerare şi alte foloase. Râmele contribuie la combaterea unor boli, ca de exemplu rapănul şi făinarea la pomii fructiferi, datorită faptului că ele trag în sol cantităţi mari de frunze bolnave căzute din pom. Trecându-le apoi prin intestinul lor, râmele distrug sporii sau organele de rezistenţă ale ciuperilor.

Cum putem proteja şi stimula viaţa acestor ajutoare? În primul rând prin acoperirea permanentă a solului cu un strat de materii organice. În acest mod favorizăm menţinerea râmelor în stratul de sol de la suprafaţă, deoarece astfel păstrăm în această zonă umezeală şi umbră suficientă şi ferim râmele de ochii şi ciocul păsărilor. În al doilea rând, vom ajuta râmele prin faptul că nu mai administrăm îngrăşăminte chimice. Acest lucru protejează nu numai râmele, ci şi o mulţime de alte vieţuitoare din sol. De acest fapt ne putem uşor convinge dacă prăfuim corpul râmei cu puţin nitrocalcar, superfosfat sau sare potasică. Nu vom uita niciodată moartea în chinuri a râmei! Eu însu-mi, ca profesor de agricultură, am făcut acest experiment în timpul cursurilor pe un melc. Milioane de râme caută să evadeze dintr-un câmp îngrăşat chimic. În contact cu apa din sol se formează o soluţie salină care arde corpul sau intestinul râmei.

Heinz Erven 

Urechelniţa

Numeroase sunt ajutoarele omului în natură. În această carte voi aminti numai pe cei mai importanţi. Unul dintre aceştia este urechelniţa (Forficula auricularia), uneori hulită şi chiar combătută fără rost. Ea este unul dintre animalele cele mai folositoare în pomicultură şi legumicultură. Cum am reuşit eu să o înmulţesc şi să o păstrez? Mai întâi ete bine de ştiut că piţigoii şi vrăbiile consumă cu plăcere urechelniţe, fiind pentru ele o delicatesă. 

Urechelniţa aparţine animalelor care duc o viaţă nocturnă. În timpul zilei trebuie, pe cât posibil, să se ascundă de duşmanii săi şi doar când se înserează îşi părăseşte cuibul pentru a merge după pradă. Pentru a oferi un adăpost sigur urechelniţelor pe timp de zi, am făcut câteva mii de cuiburi pentru ele. De la mine, acest cuib s-a răspândit în toată Europa Centrală. "Locuinţa" pentru urechelniţe, concepută de mine, este formată dintr-un simplu ghiveci pentru flori, o sârmă zincată de 70 cm lungime şi ceva talaş, fân sau paie. Un capăt al sârmei îl răsucesc de trei ori în jurul unui lemn conic, de exemplu un plantator, pentru a realiza o opritoare. Introduc capătul celălalt al sârmei prin orificiul ghiveciului şi-l umplu cu talaş. Spiralele sârmei au rol de a fixa talaşul în ghiveci, deoarece acestea se agaţă de o creangă sau de un stâlp cu gura în jos.

În zona noastră, primele urechelniţe apar în cuib pe la mijlocul lunii mai. Ele rămân aici atâta timp cât găsesc pradă în apropiere. Numărul locatarilor dintr-un ghiveci se poate vedea întorcând cu grijă ghiveciul şi ridicând puţin talaşul. Acest număr poate fi de câteva sute în primii ani. Am denumit aceste ghivece "poliţia zburătoare", deoarece pot muta aceste ghivece fie într-un pom, fie într-un arbust, în funcţie de necesităţi.

Hrana preferată de urechelniţe sunt păduchii de frunză, păduchele lânos şi păduchii ţestoşi. Am observat că uneori, intră în prune pentru a se hrăni cu larva viespei cu fierăstrău. Le-am observat de asemenea în cuiburile moliei frunzelor de măr. Atacă şi păduchii de frunză ai fasolei. Apariţia urechelniţelor este strâns legată de evoluţia biologică a păduchilor.

Locuinţele pentru urechelniţe adeseori sunt folosite ca adăpost şi de alte insecte, ca de exemplu de viespi. Este greşit obiceiul de a îndepărta sau de a omorâ viespile, deoarece şi ele aparţin circuitului naturii. Ele îşi hrănesc urmaşii cu larve şi ouă de insecte, ceea ce puţini oameni ştiu. Muştele de casă constituie una din prăzile lor preferate. Încă din anul 1895, entomologul Freiherr von Schilling a menţionat utilitatea viespilor, în cărticica sa "Insecte folositoare din grădină".

Sursa: "Paradisul meu" Heinz Erven 

Protejarea păsărilor

Şorecarul comun (Buteo buteo)

Dacă se doreşte practicarea unei legumiculturi şi pomiculturi biologice, pe primul loc stă protecţia păsărilor. Toate speciile de păsări îşi hrănesc puii cu insecte, larve, ouă de insecte, fluturi mici, omizi etc., până când ei reuşesc să-şi procure singuri hrana. Aşa cum copii sugari sunt hrăniţi cu lapte şi nu cu slănină, pâine şi cereale, tot aşa, nici puii păsărilor sălbatice nu pot fi hrăniţi de la început cu boabe sau pâine. Acest adevăr trebuie să ne determine să folosim mai intens păsările în protejarea legumelor şi pomilor. Ştiind că,de exemplu, o pereche de piţigoi, care hrăneşte într-o vară două generaţii de câte 10-13 pui, trebuie să caute şi să ducă la cuib circa 70 de kilograme de insecte, larve şi ouă de insecte din pomi şi tufişuri pentru a hrăni gurile înfometate, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva protecţia păsărilor e cea mai importantă măsură în agricultura biologică. Din acest motiv, în anul 1948 am început un program intensiv de protecţie a păsărilor luând ca exemplu pădurea din jur. Cum am procedat?

Am ales ca material pentru cuiburile de păsări lemnul-beton (un material format dintr-un amestec de 5 părţi rumeguş şi 3 părţi ciment. El este folosit în special la lucrări de protecţie a naturii), care are o durabilitate de câteva decenii. Cuiburile de lemn sunt frumoase, mai aproape de natural şi păsările le acceptă cu uşurinţă, dar din păcate, trebuie reînoite mereu. Cuiburile din lemn-beton se găsesc în comerţ având diferite dimensiuni. La început am folosit cuiburi cu un spaţiu de clocire de 11×11 cm. Acestea s-au dovedit bune pentru vrăbii, dar neîncăpătoare pentru piţigoi, care depun ouă mai multe. Am ajuns laconcluzia că un spaţiu de 14×19 cm este optim. Într-un asemenea  spaţiu se pot dezvolta bine până la 13 pui. În cuiburile prea mici, am întâlnit adesea pui morţi, deoarece lupta pentru existenţă este mai mare, cei mici fiind striviţi de cei puternici. Oricum, se impune un control sistematic al cuiburilor, pentru a îndepărta eventualii pui bolnavi sau morţi. Primul control se efectuează deja la sfârşitul lunii mai.

Amplasarea cuiburilor

Pentru a uşura controlul cuiburilor, le fixez la înălţimea ochilor, pe pari de lemn lungi de 2,50 m şi groşi de 6-8 cm. Parii se ascut la partea inferioară şi se impregnează pentru a fi mai durabili pe o lungime de cel puţin 60 cm. Cuiburile se fixează cu orificiul de zbor spre sud-est, pentru a le feri, pe cât posibil, de vânturile şi ploile intense. După 10 ani de folosire a acestui mod de fixare a cuiburilor, într-o dimineaţă de duminică, am constatat că o nevăstuică a omorât 13 pui de piţigoi într-un cuib. Această întâmplare m-a determinat să mă gândesc la o metodă de protejare a cuiburilor. Bineînţeles că exterminarea nevăstuicilor nu intra în discuţie. Ele au rolul de a nu lăsa şoarecii să se înmulţească prea mult. În curând mi-a venit ideea să pun nişte pancarte de protecţie sub cuiburi. La început am folosit nişte vase de aluminiu, de forma unor clopote, pe care le-am găurit şi le-am montat pe par, imediat sub cuib şi pe care le-am cumpărat foarte ieftin de la un comerciant de vechituri. Mai târziu, am găsit că este mai convenabil să folosesc ligheane din plastic cu un diametru de aproximativ 36-40 de cm. Ele se găuresc cu bormaşina în funcţie de grosimea parului şi se montează cu gura în jos. La 20 cm sub cuib se bat patru scoabe care susţin ligheanul. Pentru a nu fi bălăngănite de vânt, se mai fixează încă două cuie în partea de sus. Sub lighean se mai bate un cui, în afara celor de sprijin şi fixare, de care iarna se agaţă hrănitorul cu furaje. După experienţa mea, cea mai ieftină mâncare acceptată de toate speciile de păsări este făina de carne. Hrănitoarele se instalează încă de la sfârşitul lunii noiembrie, pentru ca păsările să se obişnuiască cu locul lor înainte să vină gerul. Este important ca, înainte de a pune mâncarea, să se perforeze ambalajul în mai multe locuri. Pe timp de iarnă, aceste hrănitoare sunt foarte necesare, deoarece un piţigoi, de exemplu, moare dacă nu mănâncă timp de 24 de ore. În acest mod păsările rămân pe terenul nostru şi ne mulţumesc pe timp de vară, ajutându-ne la combaterea insectelor.

Este interesant de menţionat faptul că păsările consumă din furajele puse la dispoziţie de om, doar până când găsesc din nou hrană naturală, pe care o preferă întotdeauna. Aceasta este o constatare sigură pe care am făcut-o de-a lungul anilor.

În afara hrănitorilor mici, amplasate sub clopotele de protecţie, am mai instalat pe cuprinsul întreprinderii mele încă două hrănitori mari, speciale, pline cu boabe şi seminţe de oleaginoase. Mulţi iubitori de păsări sunt de părere să nu hrănim vrăbiile pe timp de iarnă, deoarece piţigoii sunt mai folositori şi mai importanţi. Pentru pomicultură vrăbiile sunt la fel de importante ca şi piţigoii, chiar dacă în jurul oraşelor ele devin uneori o plagă. Vrăbiile îşi hrănesc puii la fel ca şi piţigoii cu insecte, larve şi ouă de insecte, putând să clocească chiar şi de trei ori pe an. Ele caută hrană în pomi şi tufişuri, distrugând inclusiv păduchii de pe trandafiri.

Un avantaj în plus la ligheanele de plastic este faptul că pe marginea răsfrântă a acestora se strânge rouă sau apă de ploaie, fiind folosite astfel ca adăpători de către păsări, albine, insecte etc.

Parii de susţinere a cuiburilor trebuie fixaţi în zone cu vizibilitate bună, pentru ca păsările să poată simţi rapid pericolul.

Cuiburile artificiale nu sunt utile doar pentru clocit şi creşterea puilor pe timp de vară. Chiar şi în timpul iernii, ele servesc adeseori ca adăpost temporar pentru unele păsări. Chiar primăvara foarte devreme, am observat excremente în unele cuiburi.

Dacă într-o grădină avem păsări multe, putem conta şi pe un supliment de îngrăşământ natural din cel mai valoros, care este asemănător cu guano din Peru. Nu degeaba se spune: multe animale mici fac mult gunoi.

Numărul cuiburilor

În general se consideră necesar ca pe un hectar să existe până la 50 de cuiburi. După observaţiile mele, acest număr se poate depăşi. Distanţa dintre cuiburi depinde de specia de păsări. Vrăbiile tolerează o distanţă mică, de câţiva metri. Piţigoii sunt mai retraşi, dar am găsit cuiburi de piţigoi şi la distanţă de 10 m unul de celălalt.

Păsările folosesc materiale diferite pentru construcţia cuiburilor. Piţigoii folosesc cu precădere muşchiul şi puful de pene. Vrăbiile sunt mai puţin pretenţioase. Ele se mulţumesc cu pene de găină, rămurele mici, frunze, paie, fân etc. Când instalăm cuiburi multe, trebuie să ne gândim şi la materialele pentru cuibărit. Eu am aşezat în centrul grădinii un coş din plasă de sârmă, plin cu pene de găină, lână de oaie pieptănată, rafie, fân etc. În timpul verii, am fost nevoit să umplu coşul de mai multe ori, semn că cererea a fost mare.

Pentru ţiclean (scorţar), cuibul se poate agăţa direct pe pom. Dar nu toate păsările acceptă un cuib artificial. Majoritatea speciilor doresc să-şi construiască singure cuibul. De aceea, în Paradis nu am defrişat toată pădurea. Am lăsat câteva petece cu pădure şi lăstăriş, în care cuibăresc codruşul de pădure, brumăriţa de pădure, pitulicea, sturzul de pădure, piţigoiul, botgrosul etc., specii care aduc foloase la fel de mari ca şi piţigoii. În lipsa pădurii, este foarte important ca fiecare întreprindere agricolă să-şi planteze o perdea de protecţie în care păsările să-şi poată face cuib. Să nu uităm asigurarea unei adăpători cu marginile joase. Păsările care dispun de apă suficientă, atacă mai puţin fructele din grădină. Ele atentează la cireşe, căpşuni etc. doar când sunt însetate.

Pe piaţă se găsesc şi cuiburi din beton poros. Acestea se pot folosi şi în mediul urban, fixându-le de pereţi şi ziduri la nivelul ochilor. Astfel, bucuria de a observa viaţa păsărilor şi de a le asculta cântecul, poate fi trăită şi la oraşe, ceea ce va reduce stresul şi oboseala.

Din păcate, nu sunt puţine cazurile în care biogrădinarii şi iubitorii de păsări se plâng că întâlnesc pui şi păsări moarte în cuiburi. De cele mai multe ori, cauza este un tratament chimic efectuat în vecinătate. Acest tratament poate fi şi o împrăştiere de granule împotriva melcilor. Păsările şi puii lor se hrănesc cu insecte, melci sau seminţe otrăvite şi mor. În asemenea cazuri, trebuie să purtăm o discuţie serioasă cu vecinii.

Uneori îmi este dat să aud părerea că unele păsări, precum mierlele şi graurii, aduc mai multe daune decât foloase. Aceasta se petrece numai când duşmanii naturali ai acestor păsări nu sunt într-un număr suficient de mare. Împuşcarea păsărilor de pradă poate fi unul din motive. În asemenea situaţii putem interveni şi noi. Dintr-un cuib de mierlă sau graur vom lua toate ouăle în afară de unul, le înţepăm cu acul, le golim de conţinut şi le vom aşeza din nou în cuib. Va ieşi un singur pui, densitatea speciei va fi diminuată, dar specia nu va fi exterminată.

Importanţa păsărilor răpitoare

Într-o întreprindere agricolă gospodărită biologic, trebuie să avem în vedere nu numai păsările cântătoare, ci şi pe cele răpitoare, acestea jucând un rol important în mecanismele de autoreglare ale naturii. În principal, ele au sarcina să elimine din natură unele animale mici şi bolnave ca şoareci, iepuri, păsări. Uneori atacă şi păsările de curte, însă numai în situaţia în care nu găsesc hrană destulă pentru creşterea puilor. Din păcate numărul păsărilor de pradă a scăzut mult. La aceasta a contribuit nu numai împuşcarea lor, ci şi folosirea substanţelor chimice în agricultură. De aceea, uneori, mierlele şi graurii se înmulţesc atât de mult încât devin o plagă. Şi de asemenea, toţi cei care îşi doresc neapărat un trofeu împăiat în holul casei contribuie la dispariţia păsărilor de pradă. Este încă unul din multele exemple prin care omul perturbă natura, iar aceasta are consecinţe la care, la început, nici nu te gândeai.

Pentru a atrage păsările răpitoare în paradis, am instalat câţiva prepeleci (par cu crăcane scurte în care se pun vasele la uscat sau de care se atârnă diverse obiecte) înalţi de 6-7 m, pe care aceste vieţuitoare se pot odihni şi îşi pot pândi prada în linişte. Astfel s-au perindat prin grădina mea: uliul păsărar, şorecarul comun, uliul porumbar şi chiar un exemplar de gaie roşie. Iarna, de aceşti prepeleci se poate agăţa carne. Însă o astfel de măsură este necesară doar în iernile foarte aspre.

Şi huhurezul este prezent în ferma mea. Acestuia i-am asigurat un cuib special. Cuibul l-am pus pe fosta noastră baracă, şi are următoarele dimensiuni: 75 cm lăţime, 56 cm adâncime, 45 cm înălţimea în faţă şi 55 cm înălţimea în spate, cu o deschidere pentru zbor de 14×18 cm. Huhurezul vânează foarte mulţi şoareci în special noaptea, iar uneori chiar şi ziua. Zborul lui este fără zgomot. Este o trăire deosebită să-l vezi în plină acţiune!

Ca urmare a măsurilor pe care le-am luat în decursul anilor pentru protejarea păsărilor, astăzi trăiesc în gospodăria mea aproximativ 25 de specii de păsări, care îmi curăţă întreprinderea, de la pământ până în vârful copacilor de gândaci, fluturi mici şi ouăle lor, precum şi de omizi şi de păduchii de frunză etc. în modul lăsat de Dumnezeu. Ar fi exagerat să spun că întreprinderea mea este lipsită de dăunători! Acest lucru n-ar fi nici în spiritul Creatorului! Fiecare vietate de pe pământ are rostul şi locul ei în natură. Important pentru noi agricultorii, este să menţinem gradul de dăunare în limite suportabile. Un agricultor conştient de responsabilitatea lui faţă de natură, cedează bucuros câteva procente din recolta sa colaboratorilor necuvântători. Dacă ai un asemenea sistem de protecţie al păsărilor poţi privi liniştit cum insecte de diferite soiuri îţi atacă pomii, deoarece ştii că acest coşmar se termină cel mai târziu când apar primii pui de pasăre şi începe perioada de hrănire a acestora. Există o legătură minunată între apariţia în masă a dăunătorilor şi perioada de clocire a păsărilor. În vara anului 1979 s-a înregistrat în livada mea un atac puternic de molia frunzelor de măr. În coroana pomilor au apărut numeroase cuiburi înţesate cu omizi mici. Nu mi-am făcut prea multe griji, dimpotrivă chiar m-am bucurat că în acest mod masa pentru păsările mele era deja pregătită.

Este clar ca lumina zilei că pomicultorul care nu se îngrijeşte de păsările grădinii trebuie să stropească dacă doreşte să recolteze fructe. Dacă doreşte să treacă de la metodele convenţionale la cele biologice, pomicultorul are nevoie de 2-3 ani de tranziţie pănă se reface echilibrul distrus, depinde şi cât de tare este perturbat echilibrul natural. De aceea nu ne putem aştepta să avem de la început suficiente păsări. În această perioadă de tranziţie trebuie să acceptăm anumite pierderi de recoltă până când, după un an sau doi, se restabileşte din nou echilibrul natural.

Nu trebuie să vedem în protejarea păsărilor numai avantaje economice. Cântecul lor, modul în care îşi construiesc cuiburile, devotamentul în creşterea puilor, primul zbor al puilor, toate acestea încântă ochiul omenesc şi ne umplu de optimism. În fiecare lucru mărunt care ne înconjoară recunoaştem măreţia Creatorului.

Sursa: "Paradisul meu" Heinz Erven 

Prelucrarea solului în Paradis

În livada mea, după ce am plantat pomii, n-am mai efectuat nicio lucrare la sol. Uneori, când am dorit să seamăn leguminoase, am lucrat solul cu grapa cu discuri. În rest, am lăsat solul înţelenit, aşa cum este el în natură.

De asemenea, peste iarnă, pământul din grădină fie îl seamăn cu secară, rapiţă de toamnă, trifoi, etc., fie îl acopăr cu diferite materiale. Parţial este acoperit cu îngrăşăminte verzi care degeră iarna sau cu alte materiale aduse de mine: gunoi de grajd în strat subţire, fân, iarbă, frunze uscate, etc. În niciun caz solul nu rămâne descoperit peste iarnă, deoarece organismele din sol ar avea de suferit. Sub acest strat râma poate lucra toată iarna şi doar în condiţiile unor ierni foarte aspre, ea se va retrage mai la adâncime.

Din păcate, în majoritatea grădinilor, terenurile arabile rămân peste iarnă descoperite, cu straturile întoarse, expuse gerului, vântului şi adeseori secetei. În acest caz ele vor intra în primăvară într-o stare biologică precară, nefiind capabile să asigure plantelor suficiente elemente nutritive. Pe astfel de terenuri, fertilitata trebuie îmbunătăţită prin adaus de îngrăşăminte chimice hidrosolubile cu efect rapid. Este de asemenea o greşeală, ca la arăturile adânci de toamnă să încorporăm gunoi în brazdă. Materialul organic proaspăt trebuie prelucrat în condiţii aerobe, de către organismele din straturile superioare ale solului. De aceea gunoiul trebuie folosit doar ca acoperământ sau cel mult încorporat superficial în sol. În adâncime ar avea loc doar procese de putrefacţie, cu fermentare de substanţe inhibitoare pentru creşterea plantelor. Acest lucru trebuie neapărat evitat.

O fertilitate durabilă, plante sănătoase şi rezistente se obţin numai prin menţinerea unei vieţi intense şi bogate în sol. Aceasta înseamnă că trebuie să renunţăm la toate îngrăşămintele chimice şi la folosirea otrăvurilor de orice fel, deoarece astfel distrugem sănătatea pământului.

Sursa: "Paradisul meu" Heinz Erven

Pământ virgin transformat, într-un an, în pământ de grădină

Spanacul de Noua Zeelandă

Cum realizăm acest lucru? Până acum ştiam că un terencare se ia în cultură, mai întâi se ară adânc sau se sapă adânc cu cazmaua. Aceasta înseamnă nu numai consum mare de energie, dar şi deranjarea vieţii din sol. Un sol acoperit cu ţelină sau litieră şi-a aşezat straturile într-o anumită ordine naturală de-a lungul anilor. Întoarcerea straturilor ar strica această ordine. În acest fel toată munca râmelor, numeroaselor ganguri şi canale, ar fi distrusă. De aceea, trebuie să urmăm alte căi. 

În funcţie de mărimea terenului, fie radem cu o sapă ascuţită 3-5 cm din stratul de suprafaţă, fie folosim un plug cu care se ară foarte superficial. Ţelina rezultată se strânge şi se compostează. Din mai până în august folosim un amestec de mazăre şi fasole, care după ce răsare acoperă solul cu verdeaţă. Pentru 100 mp este necesară o cantitate de sămânţă de 1000-1200g. Datorită adâncimii diferite de înrădăcinare a speciilor, solul se afânează şi în plus se îmbogăţeşte în azot. Iarna leguminoasele degeră, iar solul rămâne tot timpul acoperit.

Dacă nu mai este suficient timp până la venirea iernii, deci cel târziu în septembrie, putem semăna muştarul galben care încolţeşte şi creşte foarte repede. El acoperă terenul cu verdeaţă până la instalarea gerului. Pentru 100 mp avem nevoie de 200g de sămânţă de muştar. Este important ca aceste semănături să îngheţe, iar frunzele şi tulpinile lor să acopere în totalitate pământul. Sub acest covor des de verdeaţă este favorizată dezvoltarea vieţii în sol şi continuarea ei pe timp de iarnă, ca urmare a protejării solului faţă de temperaturile foarte scăzute. 

Miliardele de vieţuitoare din sol - alge, bacterii, râme etc. - îşi pot continua activitatea din timpul verii, astfel încât primăvara va găsi pământul în plină activitate biologică. Primăvara devreme, plantele care acoperă pământul se stâng prin greblare şi se trece la semănat sau plantat. După ce am plantat, se trece la reacoperirea solului, folosindu-se diferite materiale vegetale, inclusiv resturile de peste iarnă. Bineînţeles, rândurile semănate rămân neacoperite până la răsărirea plantelor.

Mai există încă o plantă care se pretează foarte bine la transformarea unui pământ virgin în pământ de grădină şi de la care se poate obţine recoltă încă din primul an: spanacul de Noua Zeelandă (Tetragonia expansa). Se înmulţeşte prin răsad, care se plantează în câmp pe la mijlocul lunii mai. O singură plantă bine dezvoltată, poate acoperi o suprafaţă de 1 mp. Deoarece noi urmărim o umbire deasă şi timpurie, vom planta această specie de spanac la 50×50 cm. Cât timp plantele sunt mici, solul dintre plante se acoperă de preferat cu gunoi de grajd bine fermentat. Pentru 100 mp vom avea nevoie de 400 de plante. 

Toată vara, în mod eşalonat, se recoltează spanac - întotdeauna ciupind vârful principal pe o lungime de 8-10 cm - restul plantei rămânând pe loc şi ramificând în permanenţă. La -3°C spanacul degeră şi lasă în urma lui o plapumă vegetală groasă. Primăvara, solul protejat de spanacul degerat este atât de afânat, încât îl putem lucra cu degetele. Este de netăgăduit faptul că în acest fel putem transforma, într-un an, un pământ înţelenit în pământ de grădină.

Sursa:  "Paradisul meu" Heinz Erven