Plante care nu mai trebuiesc ignorate

Morcovul salbatic (Dantela Reginei Ana)

Este o planta bienala, radacina este alb-galbuie si este comestibila cand planta este inca tanara, adica inainte ca radacina sa se lemnifice. Cat timp planta nu are floare se pot recolta radacinile. Conţinutul bogat de caroten, sodiu, potasiu, fier, vitaminele A, B şi C conferă morcovului sălbatic proprietăţi depurative, tonice, remineralizante şi diuretice. 

Fata de morcovii hibridati din ziua de astazi, morcovii salbatici ne ofera calitatea in schimbul cantitatii.

Florile se pot folosi in salate sau ceaiuri. Floarea nu are valoare nutritiva la fel de ridicata ca si radacina, in schimb este un bun diuretic si calmant.

In general, radacinile contin minerale si sunt recomandate a se consuma in anotimpurile reci, iar frunzele, florile si semintele contin vitamine diverse si ar trebui consumate in anotimpurile mai calde. Frunzele sunt mai bune atunci cand sunt inca tinere.

Sanzienele galbene

Sanzienele galbene sunt un simbol al verii, deoarece perioada lor de maxima inflorire este identica cu perioada de maxima stralucire a soarelui. Raspandite in toata tara, sunt cunoscute si sub numele de Dragaica, Floarea lui Santion, Inchegatoare, Sanjuane etc.

Sanziana galbena face parte din plantele cu cele mai variate intrebuintari in medicina traditionala romaneasca. De la o zona la alta, ea este folosita pentru tratarea altor afectiuni. Intern: in Oltenia este folosita contra herniei ("vatamatura") si a afectiunilor febrile ("friguri"); in Tara Fagarasului - la hepatita ("galbinare") si boli nervoase; in Moldova - contra bolilor de piele si a asa-numitelor "boli lumesti" (venerice); in Nasaud - contra reumatismului.

Florile de sanziene se pot folosi pentru ceaiuri, tincturi si se pot adauga in salate, avand un gust usor amar.

Brusturele

Planta cu totul extraordinara, Brusturele are proprietati detoxifiante de exceptie, care il recomanda in incredibil de multe afectiuni. Si inca ceva: aceasta planta este foarte valoroasa, intr-un domeniu cu care, din pacate, noi, romanii, suntem prea putin obisnuiti: medicina preventiva. Dar mai intai sa facem cunostinta cu Brusturele sau Captalanul, planta de capetenie a stramosilor nostri, dacii, preluata apoi in toate zonele tarii,sub forma de leacuri babesti.

Denumirea stiintifica a Brusturelui este Arctium lappa, numele de Arctium provenind din limba greaca, unde arktos inseamna urs, iar lappa inseamna in limba celtilor laba. Deci, Arctium lappa ar insemna laba ursului, probabil datorita formei frunzelor sale mari, care aduce intrucatva aminte de urma labei unui urs pe pamantul reavan. Brusturele este o planta bianuala (traieste doi ani). In primul an isi dezvolta sistemul de radacini si frunzele, pentru ca in al doilea an sa faca flori si fructe, dupa care moare. In primul an, Brusturele are doar frunze, asezate sub forma unei rozete, un adevarat laborator de fotosinteza, care hraneste cu belsug de substante nutritive o radacina, transformand-o intr-un depozit de substante. Din aceasta radacina va creste o tulpina de pana la doi metri inaltime, cu flori nu foarte spectaculoase, care pana in toamna se vor transforma in binecunoscutii scaieti (cu care faceam razboaie in copilarie), care nu sunt altceva decat semintele de Brusture.

De la Brusture se recolteaza radacinile, impreuna cu acea tulpina subterana care depoziteaza substantele nutritive, numita rizom. Recoltarea se face prin dezgropare cu cazmaua. Se consuma de asemenea si semintele si "scaietii" tineri.

Recomand recoltarea a cat mai multor seminte de plante salbatice si incurajarea cultivarii acestora in propria gradina.

Feniculul

La noi, feniculul creste numai cultivat, fiind intalnit mai ales in Campia Dobrogei, Olteniei, Crisurilor, Timisului, Baraganului, Moldovei.

Feniculul este o specie erbacee bienala sau perena cu inaltimea de 1-2,5 m, foarte ramificata, incepand de la baza, cu tulpina cilindrica, dreapta, fin striata. Frunzele alungit-triunghiulare sunt penat-sectate cu segmente fine si cu o teaca foarte dezvoltata. Florile aromatice, cu cinci petale mici, galben-aurii sunt grupate cate 10-20 in umbele mari, terminale. Se aseamana cu mararul cu care se poate poleniza incrucisat, rezultand seminte lipsite de aroma, motiv pentru care nu trebuiesc cultivate impreuna. Fructele, denumite de obicei in mod eronat seminte, cu gust dulceag usor mentolat si miros aromat, caracteristic si placut (asemanator, dar mai bland ca anasonul), sunt formate din doua achene, usor arcuite sau drepte, fiind marcate de 5 coaste longitudinale foarte proeminente. Micute, ele au o lungime de 4-10 mm si o grosime de 1,5-4 mm. Achenele sunt de culoare cenusiu-verzuie pana la brun-verzui, iar coastele longitudinale sunt galben-verzui. 

Feniculul infloreste din iulie pana in septembrie. Fructele se recolteaza, pe masura ce se coc, doar la completa lor maturitate, mai intai cele de pe inflorescentele superioare, apoi celelalte. Dupa uscare sunt verzi, iar cele de buna calitate - de un verde stralucitor.

Datorita florilor foarte frumoase care dureaza mult timp, feniculul este folosit si ca "planta de bordura", el permitand imbinarea placutului cu utilul.

Fructele sunt bogate in ulei volatil (2%-6%) din care 50-70% trans-anetol cu gust dulce, continuand cu fenchon cu gust de camfor, camfen, limonen, felandren, alfa si µ - pinen, astragol, lipide, aleurona, derivati cumarinici, flavonoide, albumine, zaharuri substante minerale, mucilagii, ceruri, stigmasterina, substante amare.

Daca in China Antica, unde era foarte popular, era folosit ca antidot impotriva muscaturilor de sarpe, egiptenii si romanii ii cunosteau calitatile stomahice si antitoxice. Impreuna cu mararul era folosit pentru prepararea asa-numitei "ape impotriva colicilor" si era utilizat in curele de slabire datorita senzatiei de satietate pe care o confera. In perioada medievala a fost cultivat in manastiri, ceea ce i-a crescut foarte mult popularitatea. Era considerat o planta magica. Cunoscut in special sub numele de fenkle, era utilizat impotriva vrajitoarelor.

Este folosit in multe bucatarii traditionale din Iran, India, Kashmir, Sri Lanka, in amestecul panch pharon din Bengal, wu xiang fen (Chinese five spice powder) din China, la prepararea muraturilor si a otetului si painii aromate in Europa centrala, iar in zona mediterana la mancarurile cu carne, peste si fructe de mare, respectiv in amestecul traditional herbes de Provence.

Practic, intreaga planta este comestibila. Fructele, in mod eronat numite de multe ori seminte, in afara de valoarea lor fitoterapeutica, reprezinta si un foarte apreciat condiment, putand fi folosite atat intregi, cat si macinate. Dar trebuiesc pastrate in recipiente bine inchise, ferite de umezeala si de lumina. Polenul are o aroma subtila, mai putin dulce. Foarte scump si destul de rar, polenul de fenicul este comercializat in Italia si SUA sub numele de "condimentul ingerilor". Frunzele si tulpina pot fi mancate ca legume. Depinde insa de specie. O tulpina carnoasa si gustoasa are feniculul de Florenta sau finocchio.

Urzica

Denumirea ei in limba engleza, nettle, se spune ca provine din cuvantul olandez netel, care inseamna ac, cea ce nu este departe de adevar, caci, la atingere inteapa usturator. Cu toate acestea urzicile preparate ca infuzie, sau mancare, nu mai inteapa si au un gust placut.

Urzicile sunt raspandite pe tot globul cu exceptia regiunii arctice si a centrului si sudului Africii.
Pot fi intalnite pe langa garduri, pe langa case, pe malul apelor si in general sunt raspandite de la campie pana la zona alpina.

Ele se culeg numai din zone nepoluate, din zone in care pamantul nu contine substante daunatoare. Astfel urzicile culese de la marginea drumului sau de langa case pot contine plumb care este toxic pentru organism.
Atentie deci de unde le cumparati caci trebuie sa stiti de unde sunt culese.

Urzicile contin un numar mare de aminoacizi, vitamine (A, B2, C, K), clorofila, saruri minerale (calciu, magneziu, fier, siliciu, etc), substante proteice, acid pantoteic, acid folic, amine, cetone, etc.
Datorita acestui bogat continut ele sunt folosite ca aliment precum si ca plante medicinale in cure pentru regenerarea organismului si pentru detoxifierea lui.

Urzicile se pot prepara la inceput de primavara sub forma de pireu, mancare cu usturoi, salate, etc.

Se poate folosi sucul obtinut din frunze proaspete, pisate si stoarse. Se consuma doua, trei lingurite pe zi.

Pentru revigorare si detoxifiere se poate face o cura cu infuzie de urzica (o lingura de planta proaspata bine maruntita la o cana cu apa clocotita sau o lingurita de pulbere de planta uscata la o cana cu apa clocotita lasata acoperita timp de 15 minute), trei pahare de ceai pe zi, timp de trei, patru saptamani. Nu este bine ca aceasta cura sa depareasca 6 saptamani, excesul fiind daunator.

Cura cu infuzie de urzici mai poate fi folosita in urmatoarele cazuri: litiaza renala si biliara, diabet, guta, retentie de lichide in organism, bronsita, metroragii, hemoragii, dismenoree, diaree, hemoroizi, etc.

Pentru tratarea ranilor si grabirea cicatrizarii lor se foloseste o infuzie cu trei, patru lingiuri de frunze maruntite la o cana cu apa clocotita. Se fac bai locale sau se pun comprese.

Pentru tratarea enurezisului si a incontinentei urinare se folosesc seminte de urzica macinate, 2-3 g seara impreuna cu o lingurita de miere.

Pentru tonifierea parului si combaterea matretii, se pot folosi infuzii din 40, 50g frunze maruntite la 1l de apa clocotita. Se lasa 30 minute acoperit, se strecoara si se spala parul.
Se mai poate folosi si un decoct din 250g radacini, tulpini si frunze la 5l apa. Se lasa la fiert 30 de minute, se strecoara si se spala parul.

Urzicile mai pot fi uscate si maruntite, pulberea fiind pastrata si folosita pentru adaos la mancare pentru vitaminizare, mineralizare si intarirea organismului.

Grasita

Frunzele si tulpinile tinere. Florile, de asemenea, pot fi adaugate in salate. Grasita se consuma intotdeauna in stare proaspata.

Este o planta taratoare anuala, dar este capabila sa dezvolte si tulpini erecte, cu radacina pivotanta. Planta prefera solurile usoare, nisipoase, bogate in substante nutritive, situate in zone calde. Frunzele ei sunt groase, de culoare verde inchisa, de forma ovala sau alungita, lucioase. Tulpinile sunt cilindrice si dure, adesea cu o nuanta rosiatica; ating lungimi de 10-30 cm. Florile sunt mici, colorate in galben; perioada de inflorire este sfarsitul verii, inceputul toamnnei.

Grasita nu are aroma; frunzele carnoase au un gust racoritor, putin picant si astringent (un pic citric) si o textura in acelasi timp crocanta si suculenta.

Frunzele (in special cele tinere) si tulpinile tinere (cele mature sunt tari) sunt un adaus placut la salate. In Orientul Mijlociu se prepara salate delicioase din frunze de grasita tocate, iaurt si diverse vegetale verzi (castravete verde, ardei gras, etc.) ca acompaniament pentru carnea fripta. Grasita este unul dintre ingredientele faimoasei salate libaneze, fattoush.

Frunzele mature se oparesc si se utilizeaza ca leguma. Gatitul potenteaza continutul lor mucilaginos, ceea ce le face un ingrosator bun pentru supe si tocane. In Turcia, de exemplu, grasita este folosita la prepararea tocanelor de miel si de fasole, in timp ce in jurul intregii Mediterane este utilizata la prepararea supelor.

In Mexic este gatita cu carne de porc, rosii si ardei iuti (in special cei din varietatea chipotles).

Grasita merge foarte bine combinata cu spanac, ulei de masline si zeama de lamaie. Este un insotitor de mare calitate pentru felurile preparate cu sfecla, fasole, castraveti, oua, branza, cartofi noi, iaurt.

Dintre celelalte condimente, se potriveste bine cu limba mielului, hasmatuchi, nasturel (nasturtium), urda-vacii, creson, ruccola (voinicica), macris, patrunjel, menta etc.