Plante care nu mai trebuiesc ignorate II

Echinaceea

O mai veche vorba inteleapta spune ca “natura nu cunoaste probleme, ci doar solutii”. Natura este izvorul de leacuri de care noi, oamenii avem nevoie. Trebuie doar sa stim cum sa le preparam si mai ales din ce plante.

O planta medicinala cu proprietati uimitoare este echinacea, de care sunt sigura ca ai auzit. Mai ales atunci cand esti racit, farmacistul iti recomanda niste medicamente naturiste pe baza de echinacea. Daca vrei sa slabesti, este indicat sa bei niste ceaiuri cu echinacea; daca ai o rana care ti se vindeca greu, adesea, esti sfatuit sa folosesti o crema ce are in componenta echinacea.

Cele mai efciente specii sunt Echinacea pallida (se cultiva pentru radacini) si Echinacea pupurea (se cultiva pentru partea aeriana). Efectul terapeutic consta in faptul ca determina intarirea sistemului de autoaparare al organismului, prin mobilizarea leucocitozelor si marirea activitatii fagocitozei care inhiba multiplicarea virusurilor. 

Stevia

Primăvara există o predispoziţie la anemii şi stări de epuizare fizică. Asta spun medicii. Care prescriu reţete cu multe medicamente. Cu soluţii simple şi la îndemâna oricui vine însă natura. În această perioadă, natura ne oferă, printre altele, ştevia.

Trebuie precizat că primăvara, mai mult decât în celelalte sezoane, organismul are nevoie de o cură de vitamine şi minerale. Ştevia ne ajută să facem o asemenea cură şi, totodată, se ocupă şi de eliminarea toxinelor din organism.

Preparată sub formă de ciorbă sau de mâncare, ştevia este o sursă naturală de vitamina C. Iar pentru că are o valoare energetică redusă, ajută la scăderea în greutate dar şi a nivelului colesterolului. Specialistul nostru recomandă consumul frecvent de ştevie pentru reglarea ciclului menstrual.

Pentru că ajută la eliminarea toxinelor din organism, ştevia ajută totodată şi la scăderea în greutate. Are un conţinut caloric scăzut, dar şi efecte benefice asupra digestiei.

E posibil ca dulciurile să fie vinovate de kilogramele tale în plus! A venit momentul să le înlocuieşti cu un ceai de ştevie. "Ceaiul de ştevie «tratează» pofta exagerată de dulciuri", precizează Cristina Bălănescu, medic primar medicină generală, cu competenţă în terapii complementare de la Centrul Medical Clar Med.

Cu o singură frunză de ştevie puteţi să "îndulciţi" o ceaşcă de 200 ml de ceai sau cafea. Mai mult decât atât, ştevia este de 30 de ori mai dulce ca zahărul. Doctorul Cristina Bălănescu o recomandă în special persoanelor care suferă de hipoglicemie.

Contraindicaţii: Frunzele de ştevie sunt contraindicate bolnavilor de plămâni, de stomac sau celor care au pietre la rinichi sau afecţiuni hepatice

Conţine: *vitamina A *vitamina C *zinc *potasiu *magneziu *fier

Patlagina

Patlagina mare

Medicii daci se numeau „polistei” şi erau mari cunoscători ai buruienilor de leac. Cuvântul grecesc „oligo” folosit des în terminologia medicală contemporană îşi are originile în limba dacilor unde îl regăsin în „o-leacă”, „leac”, „lecuitor” sau „lecuiesc”. O astfel de buruiană vindecătoare era „şipota” sau pătlagina. Era o plantă intens folosită de daci şi recomandată de majoritatea şcolilor medicale din vechime. O găsim descrisă de Pseudo-Apuleius în „Herbariusul” lui („De medica minibus herbarum”) sau de Pedanos Dioscoride din Anazarba medicul personal al lui Nero în lucrarea sa nu mai puţin celebră – „De materia medica”, dar şi în „Historia plantarum” a lui Trophrastos în care sunt descrise peste 500 de specii şi grupuri de specii multe medicinale sau „Naturalis historia” a lui Plinius cel Bătrân, contemporanul lui Dioscoride.

Pătlagina o regăsim în limbajul popular cu denumirea de iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă- grasă, iarbă-mare, limba-boului, limba-mânzului, limba-oii, mama-pădurii, minciună, pătlănjel sau mama-ploii. Este o plantă foarte uşor adaptabilă care creşte aproape pe tot teritoriul ţării noastre mai ales în zonele cu umiditate ridicată. Înfloreşte din mai până în septembrie şi se foloseşte în special partea aeriană, dar şi rădăcina. Conţine aucumbină sau aucubozidă cu structura furanică, mucilagii, iridoide, triterpene pentaciclice, flavone, ta­ninuri, derivaţi polifenolici, acizi cinamic, cumaric, siringic, vanilic, benzoic, p-hidroxibenzoic, salicilic, gentizic, steroli, acizi organici acizi graşi lignocerici, alantoină, glicozizi, saponine, zaharuri, ulei volatil, rezine, substanţe proteice, carotenoizi, filochinonă, substan­ţe minerale, substanţe antibiotice, enzime proteolitice, vitaminele A, C, K. Seminţele conţin mucilagii şi planteoză.

Pătlagina adună, linişteşte, îmblânzeşte cu iubirea ei şi calmul unui duhovnic ajutându-ne să ne regăsim propria esenţă. Ne readuce mintea în inimă şi inima în minte inducând calm, claritate mentală, atenţie sporită, echilibru şi siguranţă interioară. Oblojeşte, ci­catrizează şi interiorizează. Este indicată mai ales când există în om multă obidă sau încordare psihică reţinută. În practica populară, frunzele mai erau folosite pentru umflături sau bube. Pe răni se punea zeama frunzelor strivite, iar pe umflături se puneau frunze de patlagină opărite. Ceaiul de frunze se mai folosea contra tusei măgăreşti sau răguşelii dar şi pentru limbrici şi „oprirea udului” la copii. Contra tuberculozei se folosea decoctul din rădăcină şi frunze. Tot pentru această boală care făcea şi atunci ca şi acum victime nu­meroase, se fierbeau frunzele în lapte dulce, iar frunzele erau aplicate calde pe piept, tratamentul durând astfel şase săptămâni. Frunzele sub formă de cataplasme sau băi calde mai erau folosite în inflamaţiile de natură reumatismală.

Plante care nu mai trebuiesc ignorate

Morcovul salbatic (Dantela Reginei Ana)

Este o planta bienala, radacina este alb-galbuie si este comestibila cand planta este inca tanara, adica inainte ca radacina sa se lemnifice. Cat timp planta nu are floare se pot recolta radacinile. Conţinutul bogat de caroten, sodiu, potasiu, fier, vitaminele A, B şi C conferă morcovului sălbatic proprietăţi depurative, tonice, remineralizante şi diuretice. 

Fata de morcovii hibridati din ziua de astazi, morcovii salbatici ne ofera calitatea in schimbul cantitatii.

Florile se pot folosi in salate sau ceaiuri. Floarea nu are valoare nutritiva la fel de ridicata ca si radacina, in schimb este un bun diuretic si calmant.

In general, radacinile contin minerale si sunt recomandate a se consuma in anotimpurile reci, iar frunzele, florile si semintele contin vitamine diverse si ar trebui consumate in anotimpurile mai calde. Frunzele sunt mai bune atunci cand sunt inca tinere.

Sanzienele galbene

Sanzienele galbene sunt un simbol al verii, deoarece perioada lor de maxima inflorire este identica cu perioada de maxima stralucire a soarelui. Raspandite in toata tara, sunt cunoscute si sub numele de Dragaica, Floarea lui Santion, Inchegatoare, Sanjuane etc.

Sanziana galbena face parte din plantele cu cele mai variate intrebuintari in medicina traditionala romaneasca. De la o zona la alta, ea este folosita pentru tratarea altor afectiuni. Intern: in Oltenia este folosita contra herniei ("vatamatura") si a afectiunilor febrile ("friguri"); in Tara Fagarasului - la hepatita ("galbinare") si boli nervoase; in Moldova - contra bolilor de piele si a asa-numitelor "boli lumesti" (venerice); in Nasaud - contra reumatismului.

Florile de sanziene se pot folosi pentru ceaiuri, tincturi si se pot adauga in salate, avand un gust usor amar.

Brusturele

Planta cu totul extraordinara, Brusturele are proprietati detoxifiante de exceptie, care il recomanda in incredibil de multe afectiuni. Si inca ceva: aceasta planta este foarte valoroasa, intr-un domeniu cu care, din pacate, noi, romanii, suntem prea putin obisnuiti: medicina preventiva. Dar mai intai sa facem cunostinta cu Brusturele sau Captalanul, planta de capetenie a stramosilor nostri, dacii, preluata apoi in toate zonele tarii,sub forma de leacuri babesti.

Denumirea stiintifica a Brusturelui este Arctium lappa, numele de Arctium provenind din limba greaca, unde arktos inseamna urs, iar lappa inseamna in limba celtilor laba. Deci, Arctium lappa ar insemna laba ursului, probabil datorita formei frunzelor sale mari, care aduce intrucatva aminte de urma labei unui urs pe pamantul reavan. Brusturele este o planta bianuala (traieste doi ani). In primul an isi dezvolta sistemul de radacini si frunzele, pentru ca in al doilea an sa faca flori si fructe, dupa care moare. In primul an, Brusturele are doar frunze, asezate sub forma unei rozete, un adevarat laborator de fotosinteza, care hraneste cu belsug de substante nutritive o radacina, transformand-o intr-un depozit de substante. Din aceasta radacina va creste o tulpina de pana la doi metri inaltime, cu flori nu foarte spectaculoase, care pana in toamna se vor transforma in binecunoscutii scaieti (cu care faceam razboaie in copilarie), care nu sunt altceva decat semintele de Brusture.

De la Brusture se recolteaza radacinile, impreuna cu acea tulpina subterana care depoziteaza substantele nutritive, numita rizom. Recoltarea se face prin dezgropare cu cazmaua. Se consuma de asemenea si semintele si "scaietii" tineri.

Recomand recoltarea a cat mai multor seminte de plante salbatice si incurajarea cultivarii acestora in propria gradina.

Feniculul

La noi, feniculul creste numai cultivat, fiind intalnit mai ales in Campia Dobrogei, Olteniei, Crisurilor, Timisului, Baraganului, Moldovei.

Feniculul este o specie erbacee bienala sau perena cu inaltimea de 1-2,5 m, foarte ramificata, incepand de la baza, cu tulpina cilindrica, dreapta, fin striata. Frunzele alungit-triunghiulare sunt penat-sectate cu segmente fine si cu o teaca foarte dezvoltata. Florile aromatice, cu cinci petale mici, galben-aurii sunt grupate cate 10-20 in umbele mari, terminale. Se aseamana cu mararul cu care se poate poleniza incrucisat, rezultand seminte lipsite de aroma, motiv pentru care nu trebuiesc cultivate impreuna. Fructele, denumite de obicei in mod eronat seminte, cu gust dulceag usor mentolat si miros aromat, caracteristic si placut (asemanator, dar mai bland ca anasonul), sunt formate din doua achene, usor arcuite sau drepte, fiind marcate de 5 coaste longitudinale foarte proeminente. Micute, ele au o lungime de 4-10 mm si o grosime de 1,5-4 mm. Achenele sunt de culoare cenusiu-verzuie pana la brun-verzui, iar coastele longitudinale sunt galben-verzui. 

Feniculul infloreste din iulie pana in septembrie. Fructele se recolteaza, pe masura ce se coc, doar la completa lor maturitate, mai intai cele de pe inflorescentele superioare, apoi celelalte. Dupa uscare sunt verzi, iar cele de buna calitate - de un verde stralucitor.

Datorita florilor foarte frumoase care dureaza mult timp, feniculul este folosit si ca "planta de bordura", el permitand imbinarea placutului cu utilul.

Fructele sunt bogate in ulei volatil (2%-6%) din care 50-70% trans-anetol cu gust dulce, continuand cu fenchon cu gust de camfor, camfen, limonen, felandren, alfa si µ - pinen, astragol, lipide, aleurona, derivati cumarinici, flavonoide, albumine, zaharuri substante minerale, mucilagii, ceruri, stigmasterina, substante amare.

Daca in China Antica, unde era foarte popular, era folosit ca antidot impotriva muscaturilor de sarpe, egiptenii si romanii ii cunosteau calitatile stomahice si antitoxice. Impreuna cu mararul era folosit pentru prepararea asa-numitei "ape impotriva colicilor" si era utilizat in curele de slabire datorita senzatiei de satietate pe care o confera. In perioada medievala a fost cultivat in manastiri, ceea ce i-a crescut foarte mult popularitatea. Era considerat o planta magica. Cunoscut in special sub numele de fenkle, era utilizat impotriva vrajitoarelor.

Este folosit in multe bucatarii traditionale din Iran, India, Kashmir, Sri Lanka, in amestecul panch pharon din Bengal, wu xiang fen (Chinese five spice powder) din China, la prepararea muraturilor si a otetului si painii aromate in Europa centrala, iar in zona mediterana la mancarurile cu carne, peste si fructe de mare, respectiv in amestecul traditional herbes de Provence.

Practic, intreaga planta este comestibila. Fructele, in mod eronat numite de multe ori seminte, in afara de valoarea lor fitoterapeutica, reprezinta si un foarte apreciat condiment, putand fi folosite atat intregi, cat si macinate. Dar trebuiesc pastrate in recipiente bine inchise, ferite de umezeala si de lumina. Polenul are o aroma subtila, mai putin dulce. Foarte scump si destul de rar, polenul de fenicul este comercializat in Italia si SUA sub numele de "condimentul ingerilor". Frunzele si tulpina pot fi mancate ca legume. Depinde insa de specie. O tulpina carnoasa si gustoasa are feniculul de Florenta sau finocchio.

Urzica

Denumirea ei in limba engleza, nettle, se spune ca provine din cuvantul olandez netel, care inseamna ac, cea ce nu este departe de adevar, caci, la atingere inteapa usturator. Cu toate acestea urzicile preparate ca infuzie, sau mancare, nu mai inteapa si au un gust placut.

Urzicile sunt raspandite pe tot globul cu exceptia regiunii arctice si a centrului si sudului Africii.
Pot fi intalnite pe langa garduri, pe langa case, pe malul apelor si in general sunt raspandite de la campie pana la zona alpina.

Ele se culeg numai din zone nepoluate, din zone in care pamantul nu contine substante daunatoare. Astfel urzicile culese de la marginea drumului sau de langa case pot contine plumb care este toxic pentru organism.
Atentie deci de unde le cumparati caci trebuie sa stiti de unde sunt culese.

Urzicile contin un numar mare de aminoacizi, vitamine (A, B2, C, K), clorofila, saruri minerale (calciu, magneziu, fier, siliciu, etc), substante proteice, acid pantoteic, acid folic, amine, cetone, etc.
Datorita acestui bogat continut ele sunt folosite ca aliment precum si ca plante medicinale in cure pentru regenerarea organismului si pentru detoxifierea lui.

Urzicile se pot prepara la inceput de primavara sub forma de pireu, mancare cu usturoi, salate, etc.

Se poate folosi sucul obtinut din frunze proaspete, pisate si stoarse. Se consuma doua, trei lingurite pe zi.

Pentru revigorare si detoxifiere se poate face o cura cu infuzie de urzica (o lingura de planta proaspata bine maruntita la o cana cu apa clocotita sau o lingurita de pulbere de planta uscata la o cana cu apa clocotita lasata acoperita timp de 15 minute), trei pahare de ceai pe zi, timp de trei, patru saptamani. Nu este bine ca aceasta cura sa depareasca 6 saptamani, excesul fiind daunator.

Cura cu infuzie de urzici mai poate fi folosita in urmatoarele cazuri: litiaza renala si biliara, diabet, guta, retentie de lichide in organism, bronsita, metroragii, hemoragii, dismenoree, diaree, hemoroizi, etc.

Pentru tratarea ranilor si grabirea cicatrizarii lor se foloseste o infuzie cu trei, patru lingiuri de frunze maruntite la o cana cu apa clocotita. Se fac bai locale sau se pun comprese.

Pentru tratarea enurezisului si a incontinentei urinare se folosesc seminte de urzica macinate, 2-3 g seara impreuna cu o lingurita de miere.

Pentru tonifierea parului si combaterea matretii, se pot folosi infuzii din 40, 50g frunze maruntite la 1l de apa clocotita. Se lasa 30 minute acoperit, se strecoara si se spala parul.
Se mai poate folosi si un decoct din 250g radacini, tulpini si frunze la 5l apa. Se lasa la fiert 30 de minute, se strecoara si se spala parul.

Urzicile mai pot fi uscate si maruntite, pulberea fiind pastrata si folosita pentru adaos la mancare pentru vitaminizare, mineralizare si intarirea organismului.

Grasita

Frunzele si tulpinile tinere. Florile, de asemenea, pot fi adaugate in salate. Grasita se consuma intotdeauna in stare proaspata.

Este o planta taratoare anuala, dar este capabila sa dezvolte si tulpini erecte, cu radacina pivotanta. Planta prefera solurile usoare, nisipoase, bogate in substante nutritive, situate in zone calde. Frunzele ei sunt groase, de culoare verde inchisa, de forma ovala sau alungita, lucioase. Tulpinile sunt cilindrice si dure, adesea cu o nuanta rosiatica; ating lungimi de 10-30 cm. Florile sunt mici, colorate in galben; perioada de inflorire este sfarsitul verii, inceputul toamnnei.

Grasita nu are aroma; frunzele carnoase au un gust racoritor, putin picant si astringent (un pic citric) si o textura in acelasi timp crocanta si suculenta.

Frunzele (in special cele tinere) si tulpinile tinere (cele mature sunt tari) sunt un adaus placut la salate. In Orientul Mijlociu se prepara salate delicioase din frunze de grasita tocate, iaurt si diverse vegetale verzi (castravete verde, ardei gras, etc.) ca acompaniament pentru carnea fripta. Grasita este unul dintre ingredientele faimoasei salate libaneze, fattoush.

Frunzele mature se oparesc si se utilizeaza ca leguma. Gatitul potenteaza continutul lor mucilaginos, ceea ce le face un ingrosator bun pentru supe si tocane. In Turcia, de exemplu, grasita este folosita la prepararea tocanelor de miel si de fasole, in timp ce in jurul intregii Mediterane este utilizata la prepararea supelor.

In Mexic este gatita cu carne de porc, rosii si ardei iuti (in special cei din varietatea chipotles).

Grasita merge foarte bine combinata cu spanac, ulei de masline si zeama de lamaie. Este un insotitor de mare calitate pentru felurile preparate cu sfecla, fasole, castraveti, oua, branza, cartofi noi, iaurt.

Dintre celelalte condimente, se potriveste bine cu limba mielului, hasmatuchi, nasturel (nasturtium), urda-vacii, creson, ruccola (voinicica), macris, patrunjel, menta etc.

Schinduful

Legenda acestei plante s-a nascut undeva pe Valea Nilului, in urma cu mai bine de cinci milenii. Se spunea ca fusese adusa pe pamant de insasi marea zeita Isis, avand darul nemaivazut de a readuce femeilor sanatatea, pofta de viata si... puterea de seductie. De aceea, era la mare pret, in randul nobilelor de rang inalt de la curtea faraonului. Si medicii egipteni pretuiau schinduful, pentru ca era planta care-i ajuta pe soldati sa se refaca rapid dupa ranile primite in lupta, ii ajuta pe cei varstnici sa-si mentina tineretea si vigoarea.

De altfel, originea schindufului este o mare enigma pentru cercetatorii de azi, intrucat el era folositconcomitent in Egiptul Antic, in India si in China - trei leagane ale civilizatiei, intre care comunicarea era practic inexistenta, cu patru-cinci mii de ani in urma. Indienii credeau despre schinduf ca are capacitatea de a scoate acumularile toxice din organism, ajutand la vindecarea bolilor de plamani si a anorexiei.

Chinezii, in schimb, spuneau ca schinduful conserva si multiplica in organism energia fundamentala Qi, ajutand astfel la mentinerea tineretii biologice, pana la varste inaintate.

Nu se stie cand au ajuns semintele acestei plante in Dacia, dar cu siguranta, acum doua mii de ani, cand Dioscoride a intocmit tratatul sau de farmacologie, schinduful era folosit in mod curent de catre vracii din Carpati. Numele dacic era scindof (de unde si denumirea actuala) si il foloseau contra bolilor de piept si a celor digestive, pentru a le revigora pe lehuze, pentru vindecarea ranilor si pentru tratarea ulcerelor. Dupa perioada sa de glorie din antichitate, in mod curios, schinduful a intrat intr-un con de uitare, fiind folosit mai mult ca planta furajera (!), deoarece stimuleaza fenomenal cresterea masei musculare a animalelor. 

De doar cateva decenii, oamenii de stiinta si-au propus sa studieze in laboratoare misterul terapeutic al acestei plante atat de apreciate in vechime, iar efortul nu i-a dezamagit.

Descrierea plantei

Schinduful este o planta ierboasa, de nici jumatate de metru inaltime, cu frunze de un verde deschis si cu marginea usor dintata, cu flori albe-liliachii si seminte mici, de culoare cafenie. Creste la noi in zona sud-estica a tarii, in special in judetele Constanta si Braila. De obicei este cultivata, dar in unele zone s-a salbaticit, crescand spontan mai ales acolo unde are caldura suficienta. Este foarte dificil de cules si mai ales de procesat manual, motiv pentru care cel mai simplu este sa achizitionam planta din Plafaruri si din magazinele naturiste. O gasim sub numele de schinduf (Trigonella foenum graecum) sau de fenugrec - o abreviere de la denumirea sa stiintifica.

Din sfaturile Anastasiei

Astăzi societatea în care trăieşti tu ar putea înţelege multe din contactul cu plantele cultivate în grădina proprie. În grădina în care cunoşti fiecare cultură sădită şi nu pe imensele câmpuri anonime prin care se târăsc maşini monstruoase şi obtuze. Oamenii se simt mai bine lucrându-şi propriile grădini, asta a lungit viaţa multora. Devin mai buni. 

Totul pe Pământ - fiecare ierbuşoară, fiecare gâză - a fost creat pentru om, are un destin şi o menire în slujba omului. Majoritatea plantelor medicinale este dovada.

Gândacii se târăsc doar pe mesele murdare pentru a culege resturi de mâncare, de cele mai multe ori invizibile ochiului unan, pentru a le prelucra şi apoi depozita în locuri ascunse. Dacă aceştia s-au adunat numeroşi, adu o broscuţă în casă. Şi de bună voie vor pleca imediat.

Sămânţa medic

Fiecare sămânţă de voi însămânţată conţine în ea un imens volum de informaţii universale. Acest volum nu este comparabil ca precizie şi mărime cu niciun altul artificial. Cu ajutorul acestor informaţii, sămânţa cunoaşte exact, la milisecundă, momentul în care trebuie să se trezească, să crească, ştie care seve să-şi tragă din pământ, cum să folosească emanaţiile corpurilor cereşti: Soare, Lună, stele; ce plantă să devină şi ce fructe să dea. Fructele ei sunt destinate hrănirii omului. Aceste fructe pot, cu mult mai efectiv şi radical, să combată şi să contracareze orice boală a organismului uman, decât oricare medicament artificial contemporan sau viitor.. Dar pentru asta, micuţa sămânţă trebuie să cunoască constituţia omului. Pentru ca în procesul de maturare să-şi nutrească fructul cu substanţe necesare şi potrivite vindecării unui om anume, a bolilor sale, fie acestea deja existente ori la care omul ste predispus.

Înainte de însămânţare ia în gură una sau mai multe micuţe seminţe şi ţine-le în gură, sub limbă, nu mai puţin de nouă minute.

Apoi aşează-le între palme şi ţine-le aşa preţ de treizeci de secunde. În timp ce le ţii între palme, neapărat să stai desculţ pe bucata de pământ pe care vei face apoi însămânţarea.

Deschide palmele şi sămânţa apropie-o cu grijă de gură. Şi suflă peste ea aerul din plămâni. Tu încălzeşte-o pe micuţa sămânţă cu respiraţia ta şi ea va afla ce este în tine.

Pe urmă, încă treizeci de secunde ţine-o între palmele deschise, aştrilor cereşti prezentând-o. Şi sămânţa va determina momentul încolţirii. Toate plantele o vor ajuta. Şi pentru tine îi vor dărui lumina potrivită.

Abia după aceea poţi pune sămânţa în pământ. În niciun caz să nu o uzi imediat, pentru a nu spăla de pe ea saliva îmbibată şi informaţiile pe care le-a asimilat. După trei zile de la însămânţare o poţi uda.

Însămânţarea trebuie făcută în ziua prielnică fiecărei culturi (deja cunoscută de om după calendarul lunar). O însămânţare precoce, în lipsa apei nu va fi la fel de compromisă ca una tardivă.

Nu trebuie plivite toate buruienile ieşite împrejurul plantei tale. Trebuie lăsate din toate speciile cel puţin câte una. Buruienile pot fi tăiate... În acest fel sămânţa strânge în ea informaţii despre om şi în timp ce fructul ei creşte, absoarbe energia necesară din Cosmos şi din Pământ destinată special acelui om. Buruienile nu trebuie plivite, deoarece şi ele au un scop precis. Unele protejează planta de boli, altele furnizează informaţii suplimentare. În timpul creşterii va trebui neapărat să comunici cu planta; măcar odată în timpul creşterii, de preferat în timpul lunii pline să mergi şi să o atingi.

Astfel, fructele crescute în acest mod şi consumate de însuşi omul care le-a cultivat, sunt în măsură să lecuiască orice boală a organismului, să încetinească simţitor îmbătrânirea, să-l dezbare pe om de obiceiurile dăunătoare, să-i mărească nemăsurat de mult capacităţile intelectuale şi să-i dea linişte sufletească. Fructele au o mai puternică influenţă dacă sunt consumate în primele trei zile de la recoltară.

Acţiunile descrise mai sus trebuie aplicate fiecărei culturi din grădină.

Nu se cere neapărat să fie însămânţaţi aşa toţi castraveţii, toate roşiile, ş.a.m.d. de pe strat, sunt de ajuns doar câteva pâlcuri.

Fructele crescute în acest fel nu vor fi diferite doar la gust de celelalte de acelaşi soi. Dacă vor fi analizate se va descoperi că diferă şi prin conţinutul de substanţe din compoziţie.

Când se sădesc puieţii, pământul din groapă trebuie frământat musai cu degetele şi cu picioarele desculţe, iar la urmă se scuipă în groapă. Astfel, prin sudoarea de pe picioare ies din organism substanţe care conţin informaţii despre bolile din corp. Aceste informaţii le primesc puieţii. Ei le transmit apoi fructelor care vor fi în măsură să combată infirmităţile. 

Soiuri ce trebuiesc cultivate

Din varietatea care se întâlneşte în majoritatea grădinilor, îndeajuns de multă zmeură, mure, agrişe, castraveţi roşii, fragi şi orice soi de mere. Foarte bune sunt vişinele, cireşele şi tot felul de flori. Numărul plantelor şi suprafeţele nu au o mare importanţă.

Ca obligatorii, fără de care greu se poate crea microclima energetică în grădină, sunt plantele de floarea-soarelui (cel puţin una). Pe o suprafaţă de cel puţin unu-doi metri pătraţi - culturi cerealiere (ovăz, grâu, etc). Neapărat să fie lăsată o insulă de minim doi metri pătraţi pentru buruieni de tot soiul. Această insulă să nu fie cultivată artificial, trebuie să fie naturală şi dacă în grădină s-a omis să fie lăsate să crească buruieni, atunci musai să fie aduse din pădure, în acest scop, câteva brazde.

Lucrul cel mai important este de a impregna bucăţica de natură care te înconjoară cu informaţii despre tine. Doar atunci efectul curativ, mai mult - şi condiţia de viaţă a organismului tău - vor fi considerabil cu mult mai înalte decât prin simplul consum al fructelor. În natura sălbatică, cum o numiţi voi - ea nu este sălbatică, vă este doar necunoscută - există un infinit număr de plante cu ajutorul cărora se pot lecui absolut toate bolile existente. Aceste plante au fost create în acest scop, dar omul a pierdut aproape complet capaciatea de a le distinge.

Există medicul cel mai important - organismul tău. A fost înzestrat din începuturi cu capaciatea de a şti care iarbă s-o folosească şi când. Cum să se hrănească în genere şi cum să respire. El este în măsură să contracareze boala cu mult înainte ca ea să se manifeste. Şi nimeni altcineva nu poate înlocui organismul în acest scop, întrucât el este medicul dat ţie personal de Dumnezeu. Doar ţie personal.

Relaţiile instaurate cu complexul de plante din grădina ta, le oferă acestora posibilitatea să te lecuiască şi să-ţi poarte de grijă, să stabilească singure diagnosticul precis şi să gătească special pentru tine cel mai efectiv medicament.

Vladimir Megre - Anastasia

Vegetarieni celebri

Vegetarianismul este un pas spre o societate perfectă şi cei ce se gândesc la el ca la un avantaj, pot fi consideraţi într-un rând cu astfel de oameni: Pitagora, Socrate, Platon, Leonardo da Vinci, John Milton, Sir Isaac Newton, Volter, Benjamin Franklin, Jean-Jacques Rousseau, Lev Tolstoi, Albert Einstein, Lamartine, George Bernard Shaw Buddha, Empedocle, Epicur, Ovidiu, Seneca, Bacon, Adam Smith, Shiller, Repin, Struve, Paul MccArtney şi mulţi alţii.  

Renumitul matemacian al antichităţii Pitagora spunea: "Fraţii mei, nu vă spurcaţi corpul cu mâncare păcătoasă. Avem grâu, avem mere sub greutatea cărora se îndoaie crengile pomilor şi struguri care se întind în vie. Sunt verzături aromate, fructe pe care le putem pregăti la foc, nu avem lipsă de lapte, miere, cimbru mirositor. Pământul ne face daruri din bogăţiile sale, propunându-ne mâncarea lui curată, şi ne invită la un ospăţ, care nu este înnegrit de scurgere de sânge; numai animalele işi potolesc foamea cu carne, şi chiar nici asta nu o fac toate, căci doar caii, vacile şi oile cu iarbă se hrănesc".

În tratatul, Despre mincarea carnii, istoricul roman Plutarh scria: "Oare are sens de întrebat de ce Pitagora a renunţat la carne? Pe mine personal mai mult ma interesează în ce stare a sufletului se afla omul când pentru prima dată s-a atins de carnea însângerată şi după ce a gustat din mortăciune, ce l-a facut ca să umple mesele sale cu carne în descompunere şi să numească mâncare ceea ce chiar nudemult mugea, răgea, se mişca şi respira. De ce oare noi nu mâncam lei şi lupi care prezintă pericol vieţii noastre, dar în loc de aceasta omorâm vietăţile inofensive şi ascultătoare, care nu ne pot face vre-un rău deoarece nu au gheare şi colţi. De dragul unei bucăţi de carne noi le lipsim de soare, lumină şi viaţă, la care ele au acelaşi drept ca şi noi".

Apoi Plutarh arunca o provocare mâncatorilor de carne: "Dacă voi sunteţi aşa încrezuţi că animalele vă sunt destinate pentru mâncare, atunci mai întâi omorâţi singuri voi acea vietate a cărei carne vreţi să o mâncaţi. Dar să o omorâţi cu mâinile şi dinţii, şi nu cu cuţit, măciucă sau topor".

Poetul englez Shelley deasemenea era un vegetarian convins. În eseul său "În apărarea mâncării naturale" el scria: "Să demonstreze mâncătorul de carne convingerea sa prin fapte. Lasă ca el, urmând sfatul lui Plutarh să rupă în bucăţi un miel viu, dar numai folosind dinţii săi şi nimicindu-i măruntaiele, să-şi potolească foamea cu sângele care se revarsă şi atunci, numai atunci, el va fi de urmat".

George Bernard Shaw învinuia oamenii de făţărnicie: "Când omul vrea să omoare tigrul, asta se numeşte sport, dar când tigrul vrea să omoare omul, asta se numeşte cruzime"

Lev Tolstoi scria, că omorând animalele pentru mâncare, "omul distruge în sine toate simţurile sufleteşti înalte - compasiunea şi îndurarea faţă de alte creaturi vii, similare lui şi, trecând peste sine, işi împietreşte inima". El deasemenea preântâmpină: "Cum poţi să doreşti ca pe pământ să fie pace şi prosperitate, dacă corpurile noastre sunt nişte morminte, în care sunt îngropate animale moarte?"

Pierzând stima faţă de vieţile animalelor, oamenii încetează să preţuiască şi vieţile oamenilor. 2 600 de ani în urmă, Pitagora spunea: "Cei, ce omoară animalele pentru a le mânca mai apoi carnea, ar putea să omoare semenii lui, fără a sa pune pe gânduri".

Noi ne înfricoşăm de armele, bombele, rachetele inamicilor, însă închidem liniştit ochii faţă de durerea mortală şi groaza pe care o suferă în fiecare zi de dragul mâncării noastre, 1.5 miliarde de vaci, oi, porci şi 22.5 milliarde de păsari. Cantitatea de peşte, care se pescuieşte în fiecare an, se numară la trilioane, nemaivorbind de zeci de milioane de animale torturate în "lagăre de concentrare şi tortură", laboratoare ştiinţifice şi de medicină, şi despre animalele pe care le omoară pentru blană, piele şi pur şi simplu pentru distracţie la vânătoare.

Cine poate să nege faptul că astfel de sălbătacimi împietresc inimile noastre?

Leonardo da Vinci scria: "Într-adevar, omul este regele animalelor, căci prin cruzimea sa, el le depăşeşte cu mult. Noi trăim pe viaţa altora. Corpurile noastre sunt nişte cimitire umblătoare!" Şi mai departe: "Va veni timpul, când omul va privi la un ucigaş al animalelor la fel cum el priveşte acum un ucigaş de om."

Mahatma Ghandi considera că principiile etice sunt nişte argumente mult mai bazate pentru a deveni vegetarian, decât grija de sănătatea sa. "Eu sunt încrezut, scria el, daca noi tindem către desăvârşirea spirituală, atunci noi trebuie să oprim omorârea fraţilor noştri mai mici de dragul potolirii necesităţilor noastre fizice". Deasemenea lui îi aparţine maxima: "Despre măreţia unei ţări şi principiile ei morale se poate judeca după faptul cum ea se comportă faţă de animale."

Adolf Hitler, in conformitate cu transcrierile din 11 noiembrie 1941, a spus, "se poate regreta viaţa, într-o perioadă în care este imposibil de a-ti forma o idee, de a-ti asuma viitorul, dar există un lucru pe care pot sa-l prezic despre mancatorii de carne: lumea viitorului va fi una vegetariana." Pe 12 ianuarie 1942, el a spus, "singurul lucru de care eu sunt incapabil este de a împărtăşi carne de oaie cu ei, pentru ca sunt  vegetarian si ei trebuie să mă scuteasca de carne.

În conversaţii private, mai ales cu copii şi soldaţi, Hitler recita adesea beneficiile de a manca legume crude, fructe si cereale. Într-o încercare de a indeparta oaspetii de la carne, le provoca dezgust povestindu-le despre vizitele pe care le făcuse la un abator în Ucraina.


Hitler dezaproba produsele de  cosmetica, deoarece acestea conţineau subproduse de origine animală. El reprosa adesea amantei sale, Eva Braun, despre obiceiul ei de a purta machiaj. În lucrarea sa de după război  Enigma lui Hitler, generalul belgian SS - prieten al lui Hitler - Léon Degrelle a scris:. "El nu a putut suporta să mănânce carne, deoarece aceasta reprezenta moartea unei fiinte vii."



 

Construirea casei

Când un războinic aflat în serviciul public îşi construieşte o casă, este indicat să aranjeze exteriorul casei - poarta, corpul de gardă, pavilionul şi camera de primit oaspeţi - după standardele clasei rozboinice.

Să mă explic. În orice oraş ce are un castel, străinii din alte provincii şi oraşe au voie să înainteze numai până la perimetrul exterior, de unde pot privi în jur. Dacă locuinţele războinicilor sunt frumoase şi par liniştite, vor crede că aceasta se datorează stăpânului castelului.

Lăsând la o parte aceste aspecte, când e vorba de camerele soţiei, ale copiilor şi ale celor din casă este bine să te mulţumeşti cu puţin şi să construieşti doar cât să nu îţi plouă în casă, oricât de urât ar arăta, în aşa fel încât să nu arunci banii pe materiale.

Şi să vedem de ce. Pe timp de război, orice stăpân al unui castel, până şi un mare baron, este neliniştit la gândul că poate fi încercuit şi asediat în citadela sa. De aceea casele războinicilor din perimetrul exterior, care în caz de atac vor fi incendiate, nu trebuie să fie construite pentru vecie. Astfel, construcţiile uşoare sunt de obicei nişte colibe în care poţi dormi.

Din acest punc de vedere, chiar şi pe timp de pace, cavalerii care cultivă felul de a fi al războinicului nu trebuie să-şi construiască nişte case somptuoase ca şi cum ar urma să-şi petreacă toată viaţa în ele.

În plus, în cazul unui incendiu, trebuie să fii pregătit să ridici repede un adăpost. Dacă nu acorzi atenţie acestui detaliu şi cheltuieşti prea mult pe construcţia casei, înglodându-te în datorii, vei fi considerat un excentric.

Bushido Shoshinshu, Taira Shigesuke (traducere de Thomas Cleary)

Ce credeau, spuneau şi făceau vechii războinici japonezi, nu este departe de ce, acum - noi -  o mână de oameni, dorim să realizăm: case din materiale naturale, cât mai simple şi mai ieftine, în care să ducem o viaţă liniştită. Se pare că vechile principii ale războinicilor se întorc. Modul în care înţelegeau lucrurile, natura şi viaţa era atât de diferit de cel al nostru, din zilele de astăzi. Japonia de astăzi arată foarte diferit de cea din trecut. Ea s-a transformat în exact ceea ce vechii înţelepţi au scris în cărţile lor. Acesta este doar un exemplu. Şi alte popoare, s-au schimbat;  şi noi, ca români, ne-am schimbat, însă nu în acelaşi ritm în care au făcut-o alţii. Am rămas vechii oameni, dar totuşi noii oameni care luptăm în continuare pentru scopul nostru pe acest vechi pământ care renaşte chiar acum.

Lintea

Cunoscuta sub denumirea stiintifica de Lens culinaris, planta este apreciata pentru semintele sale comestibile. Pentru continutul lor bogat in proteine, semintele au fost considerate in toate timpurile „carnea saracilor”.

Planta este originara din Orientul Apropiat, sursele istorice consemnand utilizarea ei alimentara inca de la inceputul dezvoltarii societatii omenesti. Este prima leguma cultivata si consumata de om. Urme de seminte de linte au fost gasite in Turcia, in unele grote ce dateaza din anii 5500 i.e.n.

Se crede ca planta ar fi originara din Siria, de unde s-a rapsandit in toate tarile din jurul Meditaranei. In Geneza, se specifica faptul ca Esaù, fiul lui Isacc, si-a vandut primul copil nascut fratelui sau Jacob „pentru o farfurie de linte”.

Se pare ca lintea a devenit alimentul de baza al popoarelor antice. Vechii greci si romani au apreciat la superlativ aceasta leguma, astfel incat numele uneia dintre familiile romane cele mai importante, Lentuli, deriva tocmai de la denumirea acesteia.

In Evul Mediu semintele de linte erau utilizate vinerea sau in zilele de post in locul carnii. Tot in acea epoca, cand o mare parte din populatii au fost decimate de epidemii si foamete, leguma – aliment prea putin costisitor si usor de procurat – a contriobuit intr-o meniera determinanta la furnizarea proteinelor si vitaminelor in consumul numeroaselor poporare.

Proprietati nutritive

Dietologii prescriu consumul de linte, deoarece, dincolo de faptul ca este un aliment foarte digerabil, este lipsit in totalitate de grasimi si colesterol. In plus, semintele de linte contin izoflavoni, substante ce curata organismul.

Au o crescuta concentratie de fier, un element esential, absorbit mai bine de organism daca este asociat cu alimente bogate in vitamina C (salate, kiwi, citrice). Mai contin potasiu, fosfor, calciu, vitamina B si pretioase fibre ce depureaza organismul.

La fel ca toate celelalte legume, lintea are o inalta putere nutritiva (110-336 kcal / 100 gr, in functie de varietate si de modul de preparare). Semintele de linte sunt printre legumele cele mai bogate in proteine vegetale (24%) care sunt in totalitate asimilate de organism.

Varietati

Lintea se imparte in doua varietati principale: lintea cu seminte mari si cea cu seminte mici. Printre cele mai cunoscute: lintea verde de Altamura, foarte des intalnita, adaptata pentru prepararea garniturilor.

In sudul Europei se cultiva lintea de Castelluccio, cu seminte foarte mici, considerata printre cele mai pretioase si apreciate legume, deoarece pelicula subtire ce imbraca semintele dispare odata cu fierberea semintelor. Este unica datorita aspectului policrom al semintelor (tigrate, patate cu galben sau maro). in 1997 a obtinut prestigioasa recunoastere europeana ca planta geografica protejata (IGP), produsul fiind tutelat si salvgardat.

O alta varietate, lintea rosie, denumita si lintea egipteana, foarte raspandita in Orientul Mijlociu, se vinde in mod obisnuit fara pielita ce imbraca semintele. Are proprietatea de a fierbe cu mare usurinta.

Particularitati

Lintea face parte din clasa Magnoliatae, familia Fabaceae, genul Lens, specia Culinaris. Este o planta leguminoasa, de mici dimensiuni (circa 40 cm inaltime), cunoscuta si cu numele sau botanic de Lens esculenta, deoarece micile seminte rotunde si plate, de culoare maronie, au forma de lentile.

Planta se caracterizeaza printr-o tulpina ramificata, scunda, cu pastai la fel ca mazarea si fasolea, ce contin 2-3 seminte de forma rotinjita si plata, de o culoare variabila: galben-verzuie, rosiatica, maronie, pana la negru (pentru unele varietati orientale).

Gustul lintei depinde de dimensiuni si culoare, dar in general cele mai gustoase sunt semintele mici. Dupa recoltarea lor, semintele terc printr-un proces de uscare. Sub aceasta forma se vand semintele de linte, unele fiind comercializate deja fierte si ambalate in cutii.

In momentul achizitionarii, se va verifica atent si se vor elimina eventualele reziduuri existente. Daca se vinde in saculete sigilate, trebuie sa se verifice daca nu este contaminata de paraziti sau larve, existand riscul unor perforari pe suprafata semintelor.

Daca produsul este ambalat, trebuie controlata originea si data recoltarii: daca semintele sunt prea vechi trebuie inmuiate, iar fierberea lor mult prelungita, pierzand astfel din gustul sau specific.

Daca se cumpara lintea in cutie, trebuie verificat ca suprafata recipientului sa nu fie umflata sau deformata: in acest caz exista riscul dezvoltarii unor microorganisme daunatoare in interiorul produsului.

Cultivare

In zonele cu clima mediteraneana, situate la o inaltime de 800-900 m, insamantarea acestei plante are loc toamna, spre sfarsitul lunii octombrie si inceputul lunii noembrie. La cote mai inalte sau in zonele cu clima continentala insamantarea se face primavara, in martie-aprilie, dupa ce a trecut pericolul unor nopti geroase.

Pastrare

Lintea trebuie pastrata departe de umiditate si, daca semintele sunt uscate, trebuie inchise intr-un borcan de sticla, asezat intr-un loc racaros, uscat si intunecos, unde poate rezista si un an de zile.

Este important de stiut ca oalele in care se fierbe lintea trebuie sa fie din otel, fonta, teracota sau smaltuite, dar nu si din aluminiu, deoarece totul se innegreste.