Prin gradina, episodul unu

Astazi nimic neobisnuit prin gradina, in schimb peste mine a dat o leneveala neasteptat de neobisnuita. Acum ploua. Dupa cateva rafale de vant, in sfarsit a venit si ploaia. Am avut vineri grindina, iar acum, dupa 3 zile, gradina incepe sa-si recapete vigoarea.

Totul este verde, pasarile au inceput sa-si care diverse plante pentru a-si contrui cuiburile, insectele sunt prezente si ele, la fel si gandacii. Am o gradina fermecat de vie si colorata, spre nemultumirea celor care sunt obisnuiti cu totul ordonat si aliniat precum castarvetii in borcan. Si la mine e ordonat, sa nu ma intelegeti gresit, insa este o ordine normala, fireasca, aceasi ordine in care noi oamenii suntem peste tot in lume. Romani nu sunt numai in Romania si nici rosii nu sunt numai pe stratul cu rosii.

Am facut poze prin gradina si in episodul urmator le voi posta, cu explicatiile aferente.

Si daca-mi permiteti, am un anunt de facut: Ofer salata, frunze de macris, rasaduri de rosii, varza, varza de Bruxelles,  flori de pai, galbenele, craite. Salata am ma multe tipuri: italiana verde, italiana rosie, iceberg, creata verde, creata rosie, rucola si bineinteles salata traditionala verde cu numele ei latinesc lactuca sativa. Rasadurile de rosii sunt timpurii de diverse soiuri, varza - deocamdata de vara.

Nu am foarte multe si deocamdata este un anunt local.

Gradina mea se afla in comuna Jebel, judetul Timis, la 24 Km de Timisoara. Si mai am un anunt de facut: vreau sa cunosc oameni pasionati de gradinarit ecologic, permacultura, agricultura sustenabila, agricultura biodinamica - orice metoda, tehnica, de a face sa creasca plante din pamant fara a face rau acestuia si celor din jur este bine-venita.

Sfarsitul primului episod.

Va continua...

Leurda şi păpădia, cei mai buni energizanţi naturali

Datorită calităţilor terapeutice de excepţie, aceste plante sunt de o importanţă deosebită pentru menţinerea unui organism sănătos, tânăr şi viguros, în care funcţiile fiziologice ale principalelor organe (ficat, rinichi, inimă) se desfăşoară la plafoane optime, ca urmare a unei purificări severe a sângelui Câteva rânduri în grădină sau câteva ghivece în balcon vor fi prietenii apropiaţi, care ne asigură o bună energie şi vitalitate tot anul

Denumită în popor ai de pădure sau ai ciorăsc, leurda se întâlneşte în toată Europa de Est şi Caucaz, prin flora spontană din zonele de deal şi munte, preferând tufişurile şi pădurile umede şi umbroase de foioase (fag, stejar, carpen), cu frunziş putrezit, aşternut pe soluri afânate, bogate în humus şi slab acide.

În Munţii Carpaţi, leurda este destul de frecventă, mai ales în masivul Lăpuşului, Munţii Maramureşului, Călimani, Cozia şi Bihorului. Sunt bine cunoscute pâlcurile dese de leurdă care acoperă solul, ca un covor verde, pe vârful Leordiş din Munţii Aninei şi în satul Leordina de pe valea Vişăului.

Denumirea ştiinţifică de Allium ursinum este corelată cu observaţiile popoarelor nordice ale Europei, care susţineau că apariţia frunzelor de leurdă era mult aşteptată de urşi, pentru a o consuma ca medicament purificator după lungul repaus din perioada hibernării. De altfel, popoarele germanice o denumeau «usturoiul ursului», «usturoiul ţiganului» şi «ceapa vrăjitoarei».

Frunzele au componente asemănătoare cu cele ale usturoiului, predominând substanţele sulfurate thioeterice, respectiv sulfura de alil, care imprimă gustul şi mirosul caracteristic tuturor speciilor din genul Allium. În plus, se mai găsesc carotenoizi, vitaminele A şi C, levuloză, ulei eteric complex şi săruri minerale de calciu, fier, fosfor, natriu, cupru.

Leurda are rol de curăţare a organismului

Rolul depurativ al leurdei reliefează, în primul rând, capacitatea de curăţire a sângelui, ficatului, stomacului şi intestinelor, mult mai activă decât usturoiul. Pentru această acţiune, se recomandă ca, în fiecare primăvară, să se facă o cură, de 4 săptămâni, cu frunze proaspete (de remarcat că, prin uscare, frunzele îşi pierd din proprietăţi). În plus, sunt evidente efectele antiseptice, bactericide, antitoxice, diuretice, hemostatice, hipotensive, antisclerotice, vermifuge şi stimulatoare ale peristaltismului intestinal şi ale contracţiilor uterine.

Prin consumul intern, leurda acţionează favorabil în numeroase afecţiuni: în bolile gastrointestinale are efecte în diaree acută şi cronică, dizenterie, indigestii, insuficienţă biliară, colici abdominale, balonări şi în distrugerea viermilor intestinali, inclusiv limbrici; în afecţiuni cardiovasculare curăţă sângele de substanţe toxice, reduce hipertensiunea arterială, intervine în ateroscleroză coronariană, hematurie, scăderea colesterolului datorită conţinutului în adenozină, previne accidentele vasculare, evitând apariţia trombozei şi tromboflebitei prin fluidificarea sângelui şi de dizolvare a plăcilor de colesterol; în bolile aparatului respirator este benefică la persoane cu bronşite, tuberculoză pulmonară şi infecţii la nivelul căilor respiratorii superioare (gripe, răceli); în afecţiunile sistemului nervos întăreşte memoria prin mărirea capacităţii de memorare, combate momentele de lapsus, amneziile, insomniile, ameţelile de dimineaţă, depresiile psihice, presiunea din cap şi stările de anxietate (frică) şi de nelinişte; în boli renale curăţă rinichii şi vezica urinară, favorizează urinarea şi elimină excesul de acid uric, foarte dăunător la bolnavii de gută.

Prin uz extern, leurda are bune efecte în combaterea reumatismului degenerativ, eczeme, herpes, răni greu vindecabile, scrofuloză şi alte boli cronice de piele. Cataplasmele cu frunze sunt indicate contra furunculilor.

Formele de utilizare ale leurdei

Leurda se poate folosi în multiple forme. Frunzele proaspete se consumă primăvara, într-o cură de 3-4 săptămâni, fiind amestecate cu diferite preparate culinare: salate de crudităţi, supe, ciorbe, piure (în asociere cu urzica vie), găluşte, chiftele, perişoare, cartofi, tocane cu carne, având atât rol decorativ, cât şi condimentar foarte gustos, în locul usturoiului.

Tăiate mărunt, frunzele se consumă ca aperitiv, în amestec cu frunze de pătrunjel verde, care se pune pe felia de pâine cu unt, margarină, brânză sau caşcaval ras, adăugând cimbrişor, boia de ardei şi piper măcinat.

Salata din frunze proaspete, consumată înainte de mesele principale, pe tot sezonul de primăvară, are un rol evident în oprirea procesului de îmbătrânire. În stare uscată, frunzele se presară pe diferite mâncăruri, în amestec cu pătrunjel şi ceapă, având efect de condiment deosebit de gustos.

Bulbii recoltaţi în vară şi toamnă şi tocaţi mărunt au aceeaşi eficacitate ca şi frunzele, dar, la persoanele cu stomac mai sensibil, se prepară un macerat în lapte timp de 2-3 ore, care se va consuma prin înghiţituri rare.

Atât frunzele, cât şi bulbii sunt bine toleraţi de către ficat şi nu dau iz neplăcut pentru respiraţie, ca în cazul usturoiului.

Tinctura din frunze sau bulbi tocaţi mărunt se prepară în alcool de 38-40°, unde se macerează timp de 14 zile la soare; se strecoară şi se păstrează în sticle închise la culoare, în loc răcoros şi întunecos. Zilnic, se iau câte 10-15 picături, în puţin ceai sau apă, de 3-4 ori pe zi, având efecte deosebite în dobândirea unei memorii excelente. Tinctura bine păstrată permite să se beneficieze tot timpul anului de puterea curativă a leurdei.

Infuzia de leurdă se prepară din două linguriţe frunze tocate la 200 ml apă clocotită; se beau 1-2 ceaiuri pe zi.

Vinul de leurdă se prepară dintr-un pumn de frunze proaspete sau bulbi mărunţiţi care se fierb 5 minute în 50 ml vin alb; se infuzează acoperit timp de 10 minute, se strecoară şi se îndulceşte, după gust, cu miere sau sirop. Se bea dimineaţa câte un păhărel timp de 14 zile, fiind considerat un minunat remediu pentru persoanele în vârstă, chinuite de tuse rebelă, insuficienţă respiratorie, expectoraţii persistente şi tuberculoză pulmonară.

Păpădia, „doctorul din grădină“

Aceste rânduri pot constitui o pledoarie în susţinerea şi valorificarea superioară a unei plante considerată o buruiană, călcată şi strivită cu pasul neglijenţei, deşi este de o valoare imensă pentru sănătatea noastră. În toate organele acestei plante se ascund adevărate comori de sănătate, fiind apreciată ca un elixir în vindecarea unei game largi de afecţiuni.

Pe plan mondial, păpădia este foarte răspândită în flora spontană din emisfera nordică, dar şi în Bulgaria, România, ţările fostei Iugoslavia, Ungaria şi Polonia. Există şi culturi întinse în Germania şi Franţa, pentru consumul alimentar şi pentru scopuri medicinale.

De reţinut este faptul că, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, nemţii au ocupat Polonia şi au sechestrat toate pajiştile naturale cu păpădie pentru a folosi latexul tulpinilor în vederea obţinerii cauciucului.

În scopuri alimentare şi medicale se recoltează toate organele plantei (frunze, tije, rădăcini), cea mai indicată fiind recoltarea părţii aeriene (herba) împreună cu rădăcina.

Proprietăţile terapeutice ale păpădiei

Funcţia principală, depurativă şi detoxifiantă a sângelui şi a ficatului, asigură un tonus general al organismului. La nivelul sângelui acţionează ca hipoglicemiant şi hipocolesterolemiant.

În afecţiunile digestive are proprietăţi coleretice şi colagoge (favorizând evacuarea bilei), astringente, hipoacidifiante, alcalinizante, laxative, stomahice, antiputride, de stimulare a secreţiei pancreatice, decongestive, antibiotice, mineralizante, aperitive şi tonic amare.

În funcţiile cardiace are efecte venotonice, antidiabetice, antiplachetare şi depurative sanguin.

La nivelul rinichilor are acţiuni diuretice şi dizolvante pentru calculii renali, tonifiante pentru piele.

Alte proprietăţi ale păpădiei, bine cunoscute în terapeutica medicală, sunt: antitumorale, antiinflamatoare, anticanceroase, antireumatice, sedative, tonifiant al pielii.

Rizomii de păpădie au proprietăţi puternic depurative, eliminând toxinele de origine infecţioasă din ficat şi bilă, dar şi cele provenite din alimente poluate.

Preparate din păpădie pentru uz intern

- Infuzie din două linguriţe plantă uscată la 250 ml apă clocotită; se infuzează 10-15 minute, se strecoară şi se beau zilnic 2-3 ceaiuri puţin amărui, după mesele principale, având efecte în purificarea sângelui, icter, colecistite, dischinezie biliară, normalizarea circulaţiei sângelui, ateroscleroză, reumatism, gută, afecţiuni cronice ale aparatului urinar, vindecarea varicelor şi a ulcerelor varicoase şi eliminarea toxinelor din organism;

- Decoct din 30-50 g rădăcini şi frunze proaspete puse într-un litru apă rece; se lasă la macerat peste noapte, iar în dimineaţa următoare se fierbe timp de 10 minute, se infuzează 4 ore, se strecoară şi se beau două ceaiuri îndulcite cu miere pe zi, unul cu 30 minute înainte de micul dejun şi altul la o oră după micul dejun, având efecte în bolile de rinichi, insuficienţă hepatică, tulburări digestive, dispepsii, icter cataral şi hemoragii interne;

- Decoct din amestecul de 40 g herba uscată de păpădie, 20 g frunze de mesteacăn, 15 g flori de soc şi 25 g scoarţă de cruşin sau herba de volbură, din care se ia o linguriţă la 250 ml apă rece; se fierbe 5-10 minute, se infuzează acoperit 15 minute, se strecoară şi se beau zilnic 2-3 ceaiuri călduţe şi neîndulcite între mesele principale, într-o cură de peste o lună, având efecte în combaterea obezităţii şi a celulitei;

- Salată din 100 g frunze tinere, recoltate primăvara până în mijlocul verii, care se ţin 30 de minute în apă sărată, pentru a îndepărta gustul amărui; se mărunţesc şi se amestecă cu 25 g pătrunjel verde, 50 g praz tocat, 15 ml ulei, sare, piper, oţet şi mărar. Frunzele se pot amesteca cu un sos preparat din smântână, sare, piper şi zeamă de lămâie sau cu muştar, ulei şi zeamă de lămâie. După o cură de două săptămâni are proprietăţi nutritive la convalescenţi şi la persoane anemice, aducând organismului un supliment de săruri (de exemplu, calciu, magneziu), compuşi proteici şi substanţe antibiotice naturale. Are efecte bune şi în reumatism, obezitate şi oboseală generală;

- Tulpini (tije) fragede, mestecate în gură, pe stomacul gol, câte 5-8 bucăţi pe zi, timp de 2-4 săptămâni, au efecte de ameliorare rapidă a durerilor reumatice şi a inflamaţiilor glandulare şi hepatice, stimularea funcţiei vezicii biliare, cu dizolvarea şi eliminarea calculilor biliari, combaterea dischineziei biliare, gastritei hiperacide, aterosclerozei, gutei, afecţiunilor splinei, depurarea sângelui, evitarea stării de oboseală şi lipsei de energie. Persoanele astenice şi obosite vor simţi din primele zile o senzaţie de revigorare a vitalităţii corpului. În tratamentul diabetului se consumă zilnic câte 10-12 tije. La început, tijele au gust amar, dar, ulterior, devin fragede şi suculente;

- Suc din rădăcini proaspete şi frunze, preparat în lunile august-septembrie, prin adaus de glicerină (o lingură), în alcool de 90°; se ia câte o lingură, de 3 ori pe zi, timp de 3-6 săptămâni, fiind indicat în obezitate, reumatism, litiază, stimulent al funcţiilor hepatice şi renale, elimină calculii biliari şi intervine în stări de oboseală, astenie nervoasă, revigorarea tenului şi în boli circulatorii. Datorită proprietăţilor depurative, scade colesterolul din sânge. Este un bun aperitiv, tonic şi reconfortant.

Siropul de păpădie, bun pentru bolile ficatului

- Suc din flori de păpădie (90 ml), în amestec cu 270 ml suc de morcov sau 120 ml suc din salată de grădină, cu efect în bronşite. Dacă se amestecă cu suc de morcov (300 ml) şi suc de spanac (90 ml), este indicat în boli de ficat, iar în amestec cu suc de morcov şi suc de gulii (60 ml), se recomandă contra pojarului, scarlatinei şi difteriei;

- Sirop de păpădie din 300 g flori într-un litru de apă rece; se încălzeşte la foc redus până la fierbere, se lasă să infuzeze, acoperit, peste noapte, se strecoară, se stoarce sucul şi se adaugă 1 kg zahăr şi sucul de la ˝ lămâie. Se mai fierbe la foc redus, în vas descoperit, fără a distruge vitaminele, până se ajunge la consistenţa de sirop. Se consumă pe pâine cu unt, dând un gust plăcut, cu efecte în bolile de ficat şi ca depurativ al sângelui;

- Vin de păpădie dintr-un kg flori, care se fierb în 4 litri de apă timp de 10 minute; se lasă să macereze 20 de ore, se strecoară şi se adaugă 500 g zahăr; după răcire se pune drojdie de vin pentru fermentaţie;

- Tinctură de păpădie din 100 g rădăcini proaspete în 18 ml alcool 90°, 15 ml glicerină şi 17 ml apă; după macerare timp de 7 zile, se strecoară şi se iau câte 15-20 de picături, de 2-3 ori pe zi, într-o cură de 4 săptămâni, având rol de drenaj al aparatului renal şi a vezicii biliare;

- Pulbere din rădăcini şi frunze, uscate şi măcinate fin, din care se iau câte 5 g pe zi, în 3 reprize; se ţin sub limbă timp de 7-10 minute, după care se înghit cu miere;

- rădăcinile crude, spălate şi curăţate, mestecate în gură, au efecte în purificarea sângelui, îmbunătăţirea digestiei şi accelerarea diurezei, cu eliminarea toxinelor nocive din organism.

Infuzia din flori de păpădie elimină petele tenului

- Infuzie din flori pentru spălarea petelor de pe faţă (cuperoză);

- Decoct din 1-2 linguriţe pulbere din rădăcini, uscate şi măcinate, la 250 ml apă; se fierbe 5-10 minute, se strecoară şi se beau 1-2 ceaiuri pe zi în caz de erupţii dermatice, eczeme cu cruste, prurit, şi pentru spălarea părului şi a ochilor, dând o înfăţişare tinerească;

- Decoct din două linguri herba, uscată şi mărunţită, la 200 ml apă rece; se fierbe 30 de minute, se strecoară şi se aplică sub formă de comprese sau loţiuni pe tenul şi gâtul iritat, pătat sau înroşit;

- Decoct din tije, frunze şi muguri, filtrat de două ori şi folosit cu tampon steril pentru combaterea pistruilor, a albeţii pe cornee şi limpezirea ochilor. După prepararea decoctului se va adăuga o jumătate linguriţă de sare la cană pentru a aduce soluţia la concentraţia serului fiziologic;

- Decoct din rădăcini pentru combaterea hemoroizilor, a varicelor şi a ulcerelor varicoase, erupţii, eczeme şi alte boli de piele;

- Macerat la rece din doi pumni de herba proaspătă într-un vas cu apă rece, unde rămâne la macerat timp de 12 ore; apa se foloseşte la spălatul feţei, dând obrazului obosit o bună dispoziţie şi stare de odihnă;

- Suc din rădăcini - se aplică, de mai multe ori pe zi, pe negi, pete roşii, leziuni verucoase cutanate, până la dispariţia lor;

- Băi locale cu decoct din rădăcini pentru combaterea hemoroizilor şi a varicelor de gambă;

- Flori proaspete de păpădie - pentru frecarea locurilor afectate de tricofiţie;

- Frunze proaspete şi zdrobite se aplică sub formă de cataplasmă în caz de dalac (antrax, bubă neagră);

- Rădăcină mărunţită şi prăjită cu smântână proaspătă se aplică sub formă de cataplasmă pe zonele dureroase cu reumatism acut sau cronic, cu repetare zilnică până la încetarea durerii.

Ce mai e nou?

Incep aceasta postare prin a le multumi Irinei si lui Gab pentru frumoasele ganduri si intentii si bineinteles pentru minunatele gazde care sunt. Multumesc pentru sfaturi si semintele oferite. Le multumesc Cristinei si lui Paul pentru gazduire si bunatate si nu in ultimul rand multumesc lui Iris pentru invataturile pe care ni le ofera.

Stanciova este un sat pe care-l recomand tuturor doritorilor de aventuri extreme si animalelor de companie carora le place culoarea roz deschis, iar stapanii lor sunt niste persoane care nu injura si nu folosesc un limbaj care ar putea pune in pericol sanatatea si integritatea vecinilor.

Asadar, a fost foarte colorat, si acum sa va ofer niste informatii pretioase despre mine si ce mai fac...

A inceput sezonul de gradinarit si de cum a inceput, am inceput si eu, ca doar il cunosc si mi-e prieten, el, sezonul. Insa am o veste buna si una proasta. Vestea proasta e ca nu am o veste buna, iar vestea care a mai ramas este ca mi s-a defectat aparatul de fotografiat si , da , nu am telefon cu camera foto. Cand il voi repara sau voi face rost de altul sau macar de un telefon mobil super-dotat, atunci voi posta ceea ce am creat eu pe aici, pe langa casa, si pe hectarul de langa Jebel.

Pana atunci va las cu bine si... sa-nceapa ploaia.

Plante care nu mai trebuiesc ignorate II

Echinaceea

O mai veche vorba inteleapta spune ca “natura nu cunoaste probleme, ci doar solutii”. Natura este izvorul de leacuri de care noi, oamenii avem nevoie. Trebuie doar sa stim cum sa le preparam si mai ales din ce plante.

O planta medicinala cu proprietati uimitoare este echinacea, de care sunt sigura ca ai auzit. Mai ales atunci cand esti racit, farmacistul iti recomanda niste medicamente naturiste pe baza de echinacea. Daca vrei sa slabesti, este indicat sa bei niste ceaiuri cu echinacea; daca ai o rana care ti se vindeca greu, adesea, esti sfatuit sa folosesti o crema ce are in componenta echinacea.

Cele mai efciente specii sunt Echinacea pallida (se cultiva pentru radacini) si Echinacea pupurea (se cultiva pentru partea aeriana). Efectul terapeutic consta in faptul ca determina intarirea sistemului de autoaparare al organismului, prin mobilizarea leucocitozelor si marirea activitatii fagocitozei care inhiba multiplicarea virusurilor. 

Stevia

Primăvara există o predispoziţie la anemii şi stări de epuizare fizică. Asta spun medicii. Care prescriu reţete cu multe medicamente. Cu soluţii simple şi la îndemâna oricui vine însă natura. În această perioadă, natura ne oferă, printre altele, ştevia.

Trebuie precizat că primăvara, mai mult decât în celelalte sezoane, organismul are nevoie de o cură de vitamine şi minerale. Ştevia ne ajută să facem o asemenea cură şi, totodată, se ocupă şi de eliminarea toxinelor din organism.

Preparată sub formă de ciorbă sau de mâncare, ştevia este o sursă naturală de vitamina C. Iar pentru că are o valoare energetică redusă, ajută la scăderea în greutate dar şi a nivelului colesterolului. Specialistul nostru recomandă consumul frecvent de ştevie pentru reglarea ciclului menstrual.

Pentru că ajută la eliminarea toxinelor din organism, ştevia ajută totodată şi la scăderea în greutate. Are un conţinut caloric scăzut, dar şi efecte benefice asupra digestiei.

E posibil ca dulciurile să fie vinovate de kilogramele tale în plus! A venit momentul să le înlocuieşti cu un ceai de ştevie. "Ceaiul de ştevie «tratează» pofta exagerată de dulciuri", precizează Cristina Bălănescu, medic primar medicină generală, cu competenţă în terapii complementare de la Centrul Medical Clar Med.

Cu o singură frunză de ştevie puteţi să "îndulciţi" o ceaşcă de 200 ml de ceai sau cafea. Mai mult decât atât, ştevia este de 30 de ori mai dulce ca zahărul. Doctorul Cristina Bălănescu o recomandă în special persoanelor care suferă de hipoglicemie.

Contraindicaţii: Frunzele de ştevie sunt contraindicate bolnavilor de plămâni, de stomac sau celor care au pietre la rinichi sau afecţiuni hepatice

Conţine: *vitamina A *vitamina C *zinc *potasiu *magneziu *fier

Patlagina

Patlagina mare

Medicii daci se numeau „polistei” şi erau mari cunoscători ai buruienilor de leac. Cuvântul grecesc „oligo” folosit des în terminologia medicală contemporană îşi are originile în limba dacilor unde îl regăsin în „o-leacă”, „leac”, „lecuitor” sau „lecuiesc”. O astfel de buruiană vindecătoare era „şipota” sau pătlagina. Era o plantă intens folosită de daci şi recomandată de majoritatea şcolilor medicale din vechime. O găsim descrisă de Pseudo-Apuleius în „Herbariusul” lui („De medica minibus herbarum”) sau de Pedanos Dioscoride din Anazarba medicul personal al lui Nero în lucrarea sa nu mai puţin celebră – „De materia medica”, dar şi în „Historia plantarum” a lui Trophrastos în care sunt descrise peste 500 de specii şi grupuri de specii multe medicinale sau „Naturalis historia” a lui Plinius cel Bătrân, contemporanul lui Dioscoride.

Pătlagina o regăsim în limbajul popular cu denumirea de iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă- grasă, iarbă-mare, limba-boului, limba-mânzului, limba-oii, mama-pădurii, minciună, pătlănjel sau mama-ploii. Este o plantă foarte uşor adaptabilă care creşte aproape pe tot teritoriul ţării noastre mai ales în zonele cu umiditate ridicată. Înfloreşte din mai până în septembrie şi se foloseşte în special partea aeriană, dar şi rădăcina. Conţine aucumbină sau aucubozidă cu structura furanică, mucilagii, iridoide, triterpene pentaciclice, flavone, ta­ninuri, derivaţi polifenolici, acizi cinamic, cumaric, siringic, vanilic, benzoic, p-hidroxibenzoic, salicilic, gentizic, steroli, acizi organici acizi graşi lignocerici, alantoină, glicozizi, saponine, zaharuri, ulei volatil, rezine, substanţe proteice, carotenoizi, filochinonă, substan­ţe minerale, substanţe antibiotice, enzime proteolitice, vitaminele A, C, K. Seminţele conţin mucilagii şi planteoză.

Pătlagina adună, linişteşte, îmblânzeşte cu iubirea ei şi calmul unui duhovnic ajutându-ne să ne regăsim propria esenţă. Ne readuce mintea în inimă şi inima în minte inducând calm, claritate mentală, atenţie sporită, echilibru şi siguranţă interioară. Oblojeşte, ci­catrizează şi interiorizează. Este indicată mai ales când există în om multă obidă sau încordare psihică reţinută. În practica populară, frunzele mai erau folosite pentru umflături sau bube. Pe răni se punea zeama frunzelor strivite, iar pe umflături se puneau frunze de patlagină opărite. Ceaiul de frunze se mai folosea contra tusei măgăreşti sau răguşelii dar şi pentru limbrici şi „oprirea udului” la copii. Contra tuberculozei se folosea decoctul din rădăcină şi frunze. Tot pentru această boală care făcea şi atunci ca şi acum victime nu­meroase, se fierbeau frunzele în lapte dulce, iar frunzele erau aplicate calde pe piept, tratamentul durând astfel şase săptămâni. Frunzele sub formă de cataplasme sau băi calde mai erau folosite în inflamaţiile de natură reumatismală.

Plante care nu mai trebuiesc ignorate

Morcovul salbatic (Dantela Reginei Ana)

Este o planta bienala, radacina este alb-galbuie si este comestibila cand planta este inca tanara, adica inainte ca radacina sa se lemnifice. Cat timp planta nu are floare se pot recolta radacinile. Conţinutul bogat de caroten, sodiu, potasiu, fier, vitaminele A, B şi C conferă morcovului sălbatic proprietăţi depurative, tonice, remineralizante şi diuretice. 

Fata de morcovii hibridati din ziua de astazi, morcovii salbatici ne ofera calitatea in schimbul cantitatii.

Florile se pot folosi in salate sau ceaiuri. Floarea nu are valoare nutritiva la fel de ridicata ca si radacina, in schimb este un bun diuretic si calmant.

In general, radacinile contin minerale si sunt recomandate a se consuma in anotimpurile reci, iar frunzele, florile si semintele contin vitamine diverse si ar trebui consumate in anotimpurile mai calde. Frunzele sunt mai bune atunci cand sunt inca tinere.

Sanzienele galbene

Sanzienele galbene sunt un simbol al verii, deoarece perioada lor de maxima inflorire este identica cu perioada de maxima stralucire a soarelui. Raspandite in toata tara, sunt cunoscute si sub numele de Dragaica, Floarea lui Santion, Inchegatoare, Sanjuane etc.

Sanziana galbena face parte din plantele cu cele mai variate intrebuintari in medicina traditionala romaneasca. De la o zona la alta, ea este folosita pentru tratarea altor afectiuni. Intern: in Oltenia este folosita contra herniei ("vatamatura") si a afectiunilor febrile ("friguri"); in Tara Fagarasului - la hepatita ("galbinare") si boli nervoase; in Moldova - contra bolilor de piele si a asa-numitelor "boli lumesti" (venerice); in Nasaud - contra reumatismului.

Florile de sanziene se pot folosi pentru ceaiuri, tincturi si se pot adauga in salate, avand un gust usor amar.

Brusturele

Planta cu totul extraordinara, Brusturele are proprietati detoxifiante de exceptie, care il recomanda in incredibil de multe afectiuni. Si inca ceva: aceasta planta este foarte valoroasa, intr-un domeniu cu care, din pacate, noi, romanii, suntem prea putin obisnuiti: medicina preventiva. Dar mai intai sa facem cunostinta cu Brusturele sau Captalanul, planta de capetenie a stramosilor nostri, dacii, preluata apoi in toate zonele tarii,sub forma de leacuri babesti.

Denumirea stiintifica a Brusturelui este Arctium lappa, numele de Arctium provenind din limba greaca, unde arktos inseamna urs, iar lappa inseamna in limba celtilor laba. Deci, Arctium lappa ar insemna laba ursului, probabil datorita formei frunzelor sale mari, care aduce intrucatva aminte de urma labei unui urs pe pamantul reavan. Brusturele este o planta bianuala (traieste doi ani). In primul an isi dezvolta sistemul de radacini si frunzele, pentru ca in al doilea an sa faca flori si fructe, dupa care moare. In primul an, Brusturele are doar frunze, asezate sub forma unei rozete, un adevarat laborator de fotosinteza, care hraneste cu belsug de substante nutritive o radacina, transformand-o intr-un depozit de substante. Din aceasta radacina va creste o tulpina de pana la doi metri inaltime, cu flori nu foarte spectaculoase, care pana in toamna se vor transforma in binecunoscutii scaieti (cu care faceam razboaie in copilarie), care nu sunt altceva decat semintele de Brusture.

De la Brusture se recolteaza radacinile, impreuna cu acea tulpina subterana care depoziteaza substantele nutritive, numita rizom. Recoltarea se face prin dezgropare cu cazmaua. Se consuma de asemenea si semintele si "scaietii" tineri.

Recomand recoltarea a cat mai multor seminte de plante salbatice si incurajarea cultivarii acestora in propria gradina.

Feniculul

La noi, feniculul creste numai cultivat, fiind intalnit mai ales in Campia Dobrogei, Olteniei, Crisurilor, Timisului, Baraganului, Moldovei.

Feniculul este o specie erbacee bienala sau perena cu inaltimea de 1-2,5 m, foarte ramificata, incepand de la baza, cu tulpina cilindrica, dreapta, fin striata. Frunzele alungit-triunghiulare sunt penat-sectate cu segmente fine si cu o teaca foarte dezvoltata. Florile aromatice, cu cinci petale mici, galben-aurii sunt grupate cate 10-20 in umbele mari, terminale. Se aseamana cu mararul cu care se poate poleniza incrucisat, rezultand seminte lipsite de aroma, motiv pentru care nu trebuiesc cultivate impreuna. Fructele, denumite de obicei in mod eronat seminte, cu gust dulceag usor mentolat si miros aromat, caracteristic si placut (asemanator, dar mai bland ca anasonul), sunt formate din doua achene, usor arcuite sau drepte, fiind marcate de 5 coaste longitudinale foarte proeminente. Micute, ele au o lungime de 4-10 mm si o grosime de 1,5-4 mm. Achenele sunt de culoare cenusiu-verzuie pana la brun-verzui, iar coastele longitudinale sunt galben-verzui. 

Feniculul infloreste din iulie pana in septembrie. Fructele se recolteaza, pe masura ce se coc, doar la completa lor maturitate, mai intai cele de pe inflorescentele superioare, apoi celelalte. Dupa uscare sunt verzi, iar cele de buna calitate - de un verde stralucitor.

Datorita florilor foarte frumoase care dureaza mult timp, feniculul este folosit si ca "planta de bordura", el permitand imbinarea placutului cu utilul.

Fructele sunt bogate in ulei volatil (2%-6%) din care 50-70% trans-anetol cu gust dulce, continuand cu fenchon cu gust de camfor, camfen, limonen, felandren, alfa si µ - pinen, astragol, lipide, aleurona, derivati cumarinici, flavonoide, albumine, zaharuri substante minerale, mucilagii, ceruri, stigmasterina, substante amare.

Daca in China Antica, unde era foarte popular, era folosit ca antidot impotriva muscaturilor de sarpe, egiptenii si romanii ii cunosteau calitatile stomahice si antitoxice. Impreuna cu mararul era folosit pentru prepararea asa-numitei "ape impotriva colicilor" si era utilizat in curele de slabire datorita senzatiei de satietate pe care o confera. In perioada medievala a fost cultivat in manastiri, ceea ce i-a crescut foarte mult popularitatea. Era considerat o planta magica. Cunoscut in special sub numele de fenkle, era utilizat impotriva vrajitoarelor.

Este folosit in multe bucatarii traditionale din Iran, India, Kashmir, Sri Lanka, in amestecul panch pharon din Bengal, wu xiang fen (Chinese five spice powder) din China, la prepararea muraturilor si a otetului si painii aromate in Europa centrala, iar in zona mediterana la mancarurile cu carne, peste si fructe de mare, respectiv in amestecul traditional herbes de Provence.

Practic, intreaga planta este comestibila. Fructele, in mod eronat numite de multe ori seminte, in afara de valoarea lor fitoterapeutica, reprezinta si un foarte apreciat condiment, putand fi folosite atat intregi, cat si macinate. Dar trebuiesc pastrate in recipiente bine inchise, ferite de umezeala si de lumina. Polenul are o aroma subtila, mai putin dulce. Foarte scump si destul de rar, polenul de fenicul este comercializat in Italia si SUA sub numele de "condimentul ingerilor". Frunzele si tulpina pot fi mancate ca legume. Depinde insa de specie. O tulpina carnoasa si gustoasa are feniculul de Florenta sau finocchio.

Urzica

Denumirea ei in limba engleza, nettle, se spune ca provine din cuvantul olandez netel, care inseamna ac, cea ce nu este departe de adevar, caci, la atingere inteapa usturator. Cu toate acestea urzicile preparate ca infuzie, sau mancare, nu mai inteapa si au un gust placut.

Urzicile sunt raspandite pe tot globul cu exceptia regiunii arctice si a centrului si sudului Africii.
Pot fi intalnite pe langa garduri, pe langa case, pe malul apelor si in general sunt raspandite de la campie pana la zona alpina.

Ele se culeg numai din zone nepoluate, din zone in care pamantul nu contine substante daunatoare. Astfel urzicile culese de la marginea drumului sau de langa case pot contine plumb care este toxic pentru organism.
Atentie deci de unde le cumparati caci trebuie sa stiti de unde sunt culese.

Urzicile contin un numar mare de aminoacizi, vitamine (A, B2, C, K), clorofila, saruri minerale (calciu, magneziu, fier, siliciu, etc), substante proteice, acid pantoteic, acid folic, amine, cetone, etc.
Datorita acestui bogat continut ele sunt folosite ca aliment precum si ca plante medicinale in cure pentru regenerarea organismului si pentru detoxifierea lui.

Urzicile se pot prepara la inceput de primavara sub forma de pireu, mancare cu usturoi, salate, etc.

Se poate folosi sucul obtinut din frunze proaspete, pisate si stoarse. Se consuma doua, trei lingurite pe zi.

Pentru revigorare si detoxifiere se poate face o cura cu infuzie de urzica (o lingura de planta proaspata bine maruntita la o cana cu apa clocotita sau o lingurita de pulbere de planta uscata la o cana cu apa clocotita lasata acoperita timp de 15 minute), trei pahare de ceai pe zi, timp de trei, patru saptamani. Nu este bine ca aceasta cura sa depareasca 6 saptamani, excesul fiind daunator.

Cura cu infuzie de urzici mai poate fi folosita in urmatoarele cazuri: litiaza renala si biliara, diabet, guta, retentie de lichide in organism, bronsita, metroragii, hemoragii, dismenoree, diaree, hemoroizi, etc.

Pentru tratarea ranilor si grabirea cicatrizarii lor se foloseste o infuzie cu trei, patru lingiuri de frunze maruntite la o cana cu apa clocotita. Se fac bai locale sau se pun comprese.

Pentru tratarea enurezisului si a incontinentei urinare se folosesc seminte de urzica macinate, 2-3 g seara impreuna cu o lingurita de miere.

Pentru tonifierea parului si combaterea matretii, se pot folosi infuzii din 40, 50g frunze maruntite la 1l de apa clocotita. Se lasa 30 minute acoperit, se strecoara si se spala parul.
Se mai poate folosi si un decoct din 250g radacini, tulpini si frunze la 5l apa. Se lasa la fiert 30 de minute, se strecoara si se spala parul.

Urzicile mai pot fi uscate si maruntite, pulberea fiind pastrata si folosita pentru adaos la mancare pentru vitaminizare, mineralizare si intarirea organismului.

Grasita

Frunzele si tulpinile tinere. Florile, de asemenea, pot fi adaugate in salate. Grasita se consuma intotdeauna in stare proaspata.

Este o planta taratoare anuala, dar este capabila sa dezvolte si tulpini erecte, cu radacina pivotanta. Planta prefera solurile usoare, nisipoase, bogate in substante nutritive, situate in zone calde. Frunzele ei sunt groase, de culoare verde inchisa, de forma ovala sau alungita, lucioase. Tulpinile sunt cilindrice si dure, adesea cu o nuanta rosiatica; ating lungimi de 10-30 cm. Florile sunt mici, colorate in galben; perioada de inflorire este sfarsitul verii, inceputul toamnnei.

Grasita nu are aroma; frunzele carnoase au un gust racoritor, putin picant si astringent (un pic citric) si o textura in acelasi timp crocanta si suculenta.

Frunzele (in special cele tinere) si tulpinile tinere (cele mature sunt tari) sunt un adaus placut la salate. In Orientul Mijlociu se prepara salate delicioase din frunze de grasita tocate, iaurt si diverse vegetale verzi (castravete verde, ardei gras, etc.) ca acompaniament pentru carnea fripta. Grasita este unul dintre ingredientele faimoasei salate libaneze, fattoush.

Frunzele mature se oparesc si se utilizeaza ca leguma. Gatitul potenteaza continutul lor mucilaginos, ceea ce le face un ingrosator bun pentru supe si tocane. In Turcia, de exemplu, grasita este folosita la prepararea tocanelor de miel si de fasole, in timp ce in jurul intregii Mediterane este utilizata la prepararea supelor.

In Mexic este gatita cu carne de porc, rosii si ardei iuti (in special cei din varietatea chipotles).

Grasita merge foarte bine combinata cu spanac, ulei de masline si zeama de lamaie. Este un insotitor de mare calitate pentru felurile preparate cu sfecla, fasole, castraveti, oua, branza, cartofi noi, iaurt.

Dintre celelalte condimente, se potriveste bine cu limba mielului, hasmatuchi, nasturel (nasturtium), urda-vacii, creson, ruccola (voinicica), macris, patrunjel, menta etc.

Schinduful

Legenda acestei plante s-a nascut undeva pe Valea Nilului, in urma cu mai bine de cinci milenii. Se spunea ca fusese adusa pe pamant de insasi marea zeita Isis, avand darul nemaivazut de a readuce femeilor sanatatea, pofta de viata si... puterea de seductie. De aceea, era la mare pret, in randul nobilelor de rang inalt de la curtea faraonului. Si medicii egipteni pretuiau schinduful, pentru ca era planta care-i ajuta pe soldati sa se refaca rapid dupa ranile primite in lupta, ii ajuta pe cei varstnici sa-si mentina tineretea si vigoarea.

De altfel, originea schindufului este o mare enigma pentru cercetatorii de azi, intrucat el era folositconcomitent in Egiptul Antic, in India si in China - trei leagane ale civilizatiei, intre care comunicarea era practic inexistenta, cu patru-cinci mii de ani in urma. Indienii credeau despre schinduf ca are capacitatea de a scoate acumularile toxice din organism, ajutand la vindecarea bolilor de plamani si a anorexiei.

Chinezii, in schimb, spuneau ca schinduful conserva si multiplica in organism energia fundamentala Qi, ajutand astfel la mentinerea tineretii biologice, pana la varste inaintate.

Nu se stie cand au ajuns semintele acestei plante in Dacia, dar cu siguranta, acum doua mii de ani, cand Dioscoride a intocmit tratatul sau de farmacologie, schinduful era folosit in mod curent de catre vracii din Carpati. Numele dacic era scindof (de unde si denumirea actuala) si il foloseau contra bolilor de piept si a celor digestive, pentru a le revigora pe lehuze, pentru vindecarea ranilor si pentru tratarea ulcerelor. Dupa perioada sa de glorie din antichitate, in mod curios, schinduful a intrat intr-un con de uitare, fiind folosit mai mult ca planta furajera (!), deoarece stimuleaza fenomenal cresterea masei musculare a animalelor. 

De doar cateva decenii, oamenii de stiinta si-au propus sa studieze in laboratoare misterul terapeutic al acestei plante atat de apreciate in vechime, iar efortul nu i-a dezamagit.

Descrierea plantei

Schinduful este o planta ierboasa, de nici jumatate de metru inaltime, cu frunze de un verde deschis si cu marginea usor dintata, cu flori albe-liliachii si seminte mici, de culoare cafenie. Creste la noi in zona sud-estica a tarii, in special in judetele Constanta si Braila. De obicei este cultivata, dar in unele zone s-a salbaticit, crescand spontan mai ales acolo unde are caldura suficienta. Este foarte dificil de cules si mai ales de procesat manual, motiv pentru care cel mai simplu este sa achizitionam planta din Plafaruri si din magazinele naturiste. O gasim sub numele de schinduf (Trigonella foenum graecum) sau de fenugrec - o abreviere de la denumirea sa stiintifica.

Din sfaturile Anastasiei

Astăzi societatea în care trăieşti tu ar putea înţelege multe din contactul cu plantele cultivate în grădina proprie. În grădina în care cunoşti fiecare cultură sădită şi nu pe imensele câmpuri anonime prin care se târăsc maşini monstruoase şi obtuze. Oamenii se simt mai bine lucrându-şi propriile grădini, asta a lungit viaţa multora. Devin mai buni. 

Totul pe Pământ - fiecare ierbuşoară, fiecare gâză - a fost creat pentru om, are un destin şi o menire în slujba omului. Majoritatea plantelor medicinale este dovada.

Gândacii se târăsc doar pe mesele murdare pentru a culege resturi de mâncare, de cele mai multe ori invizibile ochiului unan, pentru a le prelucra şi apoi depozita în locuri ascunse. Dacă aceştia s-au adunat numeroşi, adu o broscuţă în casă. Şi de bună voie vor pleca imediat.

Sămânţa medic

Fiecare sămânţă de voi însămânţată conţine în ea un imens volum de informaţii universale. Acest volum nu este comparabil ca precizie şi mărime cu niciun altul artificial. Cu ajutorul acestor informaţii, sămânţa cunoaşte exact, la milisecundă, momentul în care trebuie să se trezească, să crească, ştie care seve să-şi tragă din pământ, cum să folosească emanaţiile corpurilor cereşti: Soare, Lună, stele; ce plantă să devină şi ce fructe să dea. Fructele ei sunt destinate hrănirii omului. Aceste fructe pot, cu mult mai efectiv şi radical, să combată şi să contracareze orice boală a organismului uman, decât oricare medicament artificial contemporan sau viitor.. Dar pentru asta, micuţa sămânţă trebuie să cunoască constituţia omului. Pentru ca în procesul de maturare să-şi nutrească fructul cu substanţe necesare şi potrivite vindecării unui om anume, a bolilor sale, fie acestea deja existente ori la care omul ste predispus.

Înainte de însămânţare ia în gură una sau mai multe micuţe seminţe şi ţine-le în gură, sub limbă, nu mai puţin de nouă minute.

Apoi aşează-le între palme şi ţine-le aşa preţ de treizeci de secunde. În timp ce le ţii între palme, neapărat să stai desculţ pe bucata de pământ pe care vei face apoi însămânţarea.

Deschide palmele şi sămânţa apropie-o cu grijă de gură. Şi suflă peste ea aerul din plămâni. Tu încălzeşte-o pe micuţa sămânţă cu respiraţia ta şi ea va afla ce este în tine.

Pe urmă, încă treizeci de secunde ţine-o între palmele deschise, aştrilor cereşti prezentând-o. Şi sămânţa va determina momentul încolţirii. Toate plantele o vor ajuta. Şi pentru tine îi vor dărui lumina potrivită.

Abia după aceea poţi pune sămânţa în pământ. În niciun caz să nu o uzi imediat, pentru a nu spăla de pe ea saliva îmbibată şi informaţiile pe care le-a asimilat. După trei zile de la însămânţare o poţi uda.

Însămânţarea trebuie făcută în ziua prielnică fiecărei culturi (deja cunoscută de om după calendarul lunar). O însămânţare precoce, în lipsa apei nu va fi la fel de compromisă ca una tardivă.

Nu trebuie plivite toate buruienile ieşite împrejurul plantei tale. Trebuie lăsate din toate speciile cel puţin câte una. Buruienile pot fi tăiate... În acest fel sămânţa strânge în ea informaţii despre om şi în timp ce fructul ei creşte, absoarbe energia necesară din Cosmos şi din Pământ destinată special acelui om. Buruienile nu trebuie plivite, deoarece şi ele au un scop precis. Unele protejează planta de boli, altele furnizează informaţii suplimentare. În timpul creşterii va trebui neapărat să comunici cu planta; măcar odată în timpul creşterii, de preferat în timpul lunii pline să mergi şi să o atingi.

Astfel, fructele crescute în acest mod şi consumate de însuşi omul care le-a cultivat, sunt în măsură să lecuiască orice boală a organismului, să încetinească simţitor îmbătrânirea, să-l dezbare pe om de obiceiurile dăunătoare, să-i mărească nemăsurat de mult capacităţile intelectuale şi să-i dea linişte sufletească. Fructele au o mai puternică influenţă dacă sunt consumate în primele trei zile de la recoltară.

Acţiunile descrise mai sus trebuie aplicate fiecărei culturi din grădină.

Nu se cere neapărat să fie însămânţaţi aşa toţi castraveţii, toate roşiile, ş.a.m.d. de pe strat, sunt de ajuns doar câteva pâlcuri.

Fructele crescute în acest fel nu vor fi diferite doar la gust de celelalte de acelaşi soi. Dacă vor fi analizate se va descoperi că diferă şi prin conţinutul de substanţe din compoziţie.

Când se sădesc puieţii, pământul din groapă trebuie frământat musai cu degetele şi cu picioarele desculţe, iar la urmă se scuipă în groapă. Astfel, prin sudoarea de pe picioare ies din organism substanţe care conţin informaţii despre bolile din corp. Aceste informaţii le primesc puieţii. Ei le transmit apoi fructelor care vor fi în măsură să combată infirmităţile. 

Soiuri ce trebuiesc cultivate

Din varietatea care se întâlneşte în majoritatea grădinilor, îndeajuns de multă zmeură, mure, agrişe, castraveţi roşii, fragi şi orice soi de mere. Foarte bune sunt vişinele, cireşele şi tot felul de flori. Numărul plantelor şi suprafeţele nu au o mare importanţă.

Ca obligatorii, fără de care greu se poate crea microclima energetică în grădină, sunt plantele de floarea-soarelui (cel puţin una). Pe o suprafaţă de cel puţin unu-doi metri pătraţi - culturi cerealiere (ovăz, grâu, etc). Neapărat să fie lăsată o insulă de minim doi metri pătraţi pentru buruieni de tot soiul. Această insulă să nu fie cultivată artificial, trebuie să fie naturală şi dacă în grădină s-a omis să fie lăsate să crească buruieni, atunci musai să fie aduse din pădure, în acest scop, câteva brazde.

Lucrul cel mai important este de a impregna bucăţica de natură care te înconjoară cu informaţii despre tine. Doar atunci efectul curativ, mai mult - şi condiţia de viaţă a organismului tău - vor fi considerabil cu mult mai înalte decât prin simplul consum al fructelor. În natura sălbatică, cum o numiţi voi - ea nu este sălbatică, vă este doar necunoscută - există un infinit număr de plante cu ajutorul cărora se pot lecui absolut toate bolile existente. Aceste plante au fost create în acest scop, dar omul a pierdut aproape complet capaciatea de a le distinge.

Există medicul cel mai important - organismul tău. A fost înzestrat din începuturi cu capaciatea de a şti care iarbă s-o folosească şi când. Cum să se hrănească în genere şi cum să respire. El este în măsură să contracareze boala cu mult înainte ca ea să se manifeste. Şi nimeni altcineva nu poate înlocui organismul în acest scop, întrucât el este medicul dat ţie personal de Dumnezeu. Doar ţie personal.

Relaţiile instaurate cu complexul de plante din grădina ta, le oferă acestora posibilitatea să te lecuiască şi să-ţi poarte de grijă, să stabilească singure diagnosticul precis şi să gătească special pentru tine cel mai efectiv medicament.

Vladimir Megre - Anastasia